dincolo de ceea ce stii

Traiesc, involuntar, un experiment. Ceea ce fac in cadrul lui este voluntar, cand spun “involuntar” ma refer la faptul ca nu mi-as fi dorit sa fie un experiment, nu mi-as fi dorit ca el sa se transforme in asta. Reusesc sa ma scuz in ochii mei prin faptul ca am anuntat persoana care este supusa acestui experiment ca nu mai traim niste simple sugestii date in cadrul unei amicitii ci un experiment in toata regula. Barbatul despre care va vorbesc astazi a trait o jumatate de viata traind ceea ce trebuie trait, din punctul meu de vedere. Nu ma refer strict la intamplari (stiti ca nu am pretentii in materie de intamplari, orice intamplare e buna, important este cum te raportezi la ea) ci la stari. Exista anumite stari pe care eu imi permit sa le consider esentiale in autodefinirea cuiva din randul celor damnati ca mine si ca el, damnati la a nu se fi nascut stapani pe ei prin faptul ca nu sunt intr-un punct foarte senin al sirului de existente. Noi, prapaditii de la mijloc. In cea mai crunta zona a definirii. Nu suntem nici prostuti cat sa ne hranim cu clisee, cu speranta (despre care se stie ca este cel mai aprig dusman al actiunii si, dupa mine, cea mai comoda varianta de a trai), cu mici fericiri (si ele, alaturi de capacitatea de a-ti cicatriza ranile cu prea multa usurinta, fiind dusmani periculosi ai obtinerii marii fericiri). Diferenta dintre mine si acest barbat este cea ca eu mi-am documentat aceasta perioada dificila a autodefinirii si el nu. Am ajuns insa, aparent cel putin, in acelasi punct: la o raportare limpede la ideea de moarte, raportare care este centrul oricarei existente umane. Raportarile noastre la moarte sunt asemanatoare, cu diferente marunte care nu conteaza foarte mult. El a atins aceasta raportare strict prin instinct, eu am atins-o prin instinct ca scanteie pentru “lacomia turbata”, cum o numeste Gide, pentru a citi ce se intampla cu mine.

Prima intrebare pe care ne-am pus-o a fost: unul dintre noi a avut mai putine experiente de viata decat celalalt, adica cititul a constituit un surogat pentru actiune? Raspunsul, cat se poate de sincer, a fost “nu”. Diferenta fundamentala dintre noi este modul in care am primit experientele de viata prin care am trecut. Si o sa va explic cat se poate de simplu la ce ma refer: ceea ce lui ii parea fara sens, nepermis, eretic, contradictoriu, destructiv, haotic, spectaculos nu era, de fapt, decat un curent de gandire, o abordare binecunoscuta asupra existentei, o abordare deloc inedita. Tragica, da, insa nu prin ceea ce credea el ca este tragica si anume printr-un amalgam de lucruri care nu pot coexista ci tragica in felul sec, didactic, aproape scolastic. El era, ca si mine, existentialist din cap pana-n picioare, unica diferenta fiind cea ca el era existentialist ateu iar eu existentialista credincioasa, ambele categorii fiind definite, cunoscute. El s-a balacit in aceasta combinatie de fantezie si deruta, lasandu-se subjugat de ea in loc sa o poata considera un suport ferm, stabil pentru a trai. El a trait in subjugarea unei existente presupus misterioase si interesante, chiar daca insuportabila pe alocuri, pe cand eu am trait perfect constienta de trasaturile existentei mele, de incadrarea ei, de directia ei, de natura ei – nu m-a putut subjuga pentru ca nu avea pic de mister pentru mine. Parcurgand traiectoria existentialismului in filozofie am fost exact ca un bolnav care isi citeste atent diagnosticul.

Si aici intervine diferenta despre care vreau sa va vorbesc in mod special, chintesenta diferentelor dintre mine si acest barbat, dintre oameni care se alfa in pozitii asemanatoare cu ale noastre: diferenta dintre omul care isi cunoaste diagnosticul si cel care nu si-l cunoaste.

Cand nu iti cunosti diagnosticul pendulezi iar eu detest pendularea. Pendulezi intre fericire si spaima aia scurta ca aceasta fericire ti-ar putea fi curmata. Cand iti cunosti diagnosticul nu pendulezi. Actiunile si gandurile tale au cel putin o premisa ferma si anume cea a diagnosticului. Chiar daca diagnosticul in sine este cel care iti spune ca neantul caracterizeaza fiinta umana. Dar stii cum stai. O iei ca pe o afirmatie corecta, nu tragica. Lucrezi cu ea, nu te intinzi in pat si plangi. Iti dai seama ca tot ce se intampla se intampla din alegerile tale, lucru care pare fantastic in primele zile ale acestei descoperiri si care poate deveni drama vietii tale odata ce iti dai seama cat de multe alegeri tampite poti sa faci sau cum stai inchis in tine si eviti pe cat posibil sa faci alegeri. Dar macar stii cum stai, stii care este pozitia ta fata de viata iar asta este esential. Stii, mai presus de toate, care este pozitia ta fata de moarte. Ai un rationament logic, ii urmaresti dezvoltarea pe parcursul culturii universale, adaugi si tu la el, nu cazi in plasa comoda a faptului ca realitatea te poate surprinde oricand. Da, ea te poate surprinde oricand insa reactia ta la realitate nu te poate surprinde cine stie ce odata ce ti-ai definit perspectiva asupra vietii. Se poate schimba oricand? Sa fim seriosi. Nu prea. Asa cum spune senzational Sartre (nu am, din pacate, citatul original la indemana) unii se nasc lasi si traiesc ca niste lasi, altii se nasc eroi si traiesc ca niste eroi iar altii se nasc cu convingerea ca poti deveni din las erou si invers. Si asta e drama lor. Dar, repet, macar si-au definit drama, i-au pus un nume, pot citi despre ea, pot afla ce au facut altii in situatia asta, pot duce mai departe rationamentele pe aceasta tema, pot contrazice cu argumente, stiu pe ce fagas sunt.

Or barbatul despre care va vorbesc nu stia pe ce fagas e, nu stia cum se numeste ce este el, nu stia ca si altii au trait exact ce traieste el, nu stia cum s-au legat gandurile marilor existentialisti ai culturii pe aceasta idee, se credea original si, in acelasi timp, singur pe lume. La inceput i-a placut, dupa aia s-a ingrozit. Acum, cand citeste cuminte carte dupa carte, exact in ordinea in care ii spun eu, se considera ridicol. De ce? Pentru ca isi considera tumultul unul marunt. “Daca as fi stiut, as fi dus tumultul meu la un paroxism, nu l-as fi lasat sa ma arda la foc mic. Am pierdut timpul, asta e clar.” Ma bucura concluzia lui din multe puncte de vedere. Intai de toate ma bucura fiecare moment in care cineva ajunge la concluzia ca a fi cult nu este o chestie de statut ci o chestie de confort cat se poate de intim. Daca citesti mult, afli ca problemele tale nu sunt nici noi, nici insurmontabile, nici originale si atunci capeti ambitia de a le da un sens nou iar aceasta ambitie constituie, dupa mintea mea, o resursa admirabila pentru evolutie. Ideea de a da noi sensuri suferintei inerente acestei existente este motorasul meu preferat.

Stiti ce ma intristeaza pe mine cel mai tare sa aud? “Daca as fi stiut”. Asta ma intristeaza. Si nu se aplica doar in cazuri oarecum sumbre de genul “m-am torturat toata viata cu o suferinta care nu a avut nici o scuza, am tinut-o la un nivel mic doar din nestiinta, neputand sa avansez nici macar in ascutirea ei” ci si in cazuri senine de genul “am crezut toata viata ca sunt eretica si eram, de fapt, buddhista”.

Este esential sa-ti definesti exact ce esti. Nu e ceva grandioso-imposibil, doar pentru cei alesi, destepti, nu este o chestie de Muzeul Antipa, este o chestie organica, vitala. Iti definesti exact ce esti. Sunt optimist, sunt pesimist, pentru inceput. Sunt obiectiv, sunt subiectiv. Sunt realist, sunt idealist, sunt naturalist, sunt existentialist. In acest proces de hotarare va faceti o schema a propriei fiinte, putand astfel monitoriza si lucrurile originale, lucrurile care chiar sunt originale. Ca, daca, spre exemplu, tu iti spui “omul vine din neant si tot acolo se intoarce, de ce e lumea cretina si nu isi asuma faptul ca existenta noastra e finita, omul e inutil” iar pe urma iti spui ca “omul trebuie sa fie printre oameni, ca nu e singur, el trebuie sa se expuna judecatii permanente a celorlalti, Mitsein-ul e treaba serioasa, inevitabila si asa mai departe”  si te perpelesti intrebadu-te de ce ai chestii in tine care se bat cap in cap – nu e bine. Citind doar o “fisa” cat de firava a existentialismului iti vei da seama cum chestiile astea nu sunt contradictorii si atunci vei putea trece la urmatorul nivel al evolutiei tale, fie el si o durere mai ascutita, mai sofisticata.

Fiecare moment in care nu stim exact ce e cu noi este stagnare. Si s-ar putea sa nu vina nimeni intr-o zi ca sa ne explice ce a fost atunci sau atunci sau atunci si unde am ajuns exact, pe unde am fost. S-ar putea ca noi nici macar sa nu putem sa-i dam informatii ajutatoare pentru construirea acestei harti pentru ca ne-am complacut in deruta, considerand-o ceva firesc. Ea nefiind ceva firesc ci doar ceva statut. Acum, daca pentru unii “firesc” e egal cu “statut”, nici nu mai stiu ce rost are sa mai continui.

Nu spune nimeni sa devii instantaneu puternic, nu asta este indemnul tezist si stupid pe care incerc sa-l dau. Dar e bine sa-ti definesti ca esti slab, mediocru sau puternic, e bine sa ai o harta a propriei existente si sa incerci sa te documentezi legat de ce ti se intampla, ca sa nu ajungi sa spui “daca as fi stiut”. Important este ce se intampla cu tine dincolo de ceea ce stii, nu in mijlocul a ceea ce nu stii.

~ prin confruntadurerea pe 22 decembrie 2008.