o capcana fara miza

Eu nu ma pot lasa realmente in voia unei carti, eu le citesc pe toate hamesita. Imi doresc sa ajung la un moment dat in viata sa citesc cu o stare de satietate o carte – asa cum se zice ca e bine sa te duci sa cumperi mancare atunci cand esti satul, eventual dupa o masa copioasa. Probabil ca maturitatea iti poate da starea asta, starea in care sa savurezi o carte pur si simplu, nu sa o sorbi ca dupa o zi de muncit in soare.

Va spun toate astea pentru ca in ultimele zile am cautat sa imi hranesc rusinea fata de continua revolta in raport cu Romania. Privindu-ma din afara m-am vazut incalcita in aceasta revolta si am realizat, aproape amuzat, ca ea nu ma va duce nicaieri. M-am vazut inghetata si prapadita, cu o voce ragusita, atragand atentia asupra unor relicve. O combinatie foarte stranie – de-aici mi-a venit si amuzamentul. Eu strigand pentru niste chestii care, cu toate ca pentru mine sunt vii, de actualitate, apasatoare, pentru romani sunt moarte de mult si, la fel ca si despre morti, e mai bine sa nu se discute despre ele.

Si mi-am pus problema, ca atunci cand te surprinzi disperat si ridicol intr-o cearta cu un om alaturi de care ai trait o relatie care s-a uzat si care nu mai poate fi recuperata mentinandu-te in interiorul ei, cum sa fac sa ma scutur de toata revolta asta care ma face pe mine sa par instabila si pe altii stabili, fie si in oroarea lor.

In foamea obositoare a felului meu de a citi am gasit in “Caiete” a lui Camus ceva ce mi-a dat speranta autentica dupa mult timp de pendulare intre doua stari: furia pe incapacitatea societatii romanesti de a se redresa si victoria amara a deciziei de a-mi muta viata la Berlin.

“Este imposibil si imoral sa judeci un eveniment din afara lui. Dreptul de a-l dispretui se pastreaza numai in sanul acestei nenorociri absurde.”

Citind asta mi-am dat seama ca numai un branci moral m-ar putea opri din furia mea, din dispretul meu fata de mersul societatii romanesti. In spatele valtorii romanesti, codul meu moral s-a pastrat intact si am convingerea ca, oricat m-as stradui, nu voi putea sa-l incalc. Iar eu cred, asa cum am mai spus pe blog, ca este, intr-adevar, “imposibil si imoral sa judeci un eveniment din afara lui”. Eu nu imi mai tratez tara ca pe o tara, nu mai tratez tara mea ca pe un fond pe care se intampla anumite lucruri bune si rele ci ca pe un “eveniment”. Nu mai exista fundal, nu mai exista radacini, nu mai exista identitate, sunt doar niste cioturi grupate intr-o miscare haotica.

Numai pierzandu-mi dreptul de a dispretui mersul lucrurilor in Romania, ma voi putea opri din acest dispret si este jalnica situatia in care am ajuns, este la fel ca cea in care unui om ii este data o interdictie de a se apropia fizic de cineva (nu stiu daca in Romania exista aceasta interdictie). Simti rusinea incapacitatii de a putea face asta fara retezarea unui drept. Dar, pana la urma, o dependenta trebuie atacata dur atunci cand metodele blande nu au dat rezultat. Iar in cazul meu nu au dat rezultat. Imi simt dispretul, imi simt dintii scrasnind iar asta imi macina prea mult din timp si din identitate.

Nu cred ca am stiut vreodata cum este sa traiesti multumit de tara ta, nu cred ca am stiut vreodata cum este sa nu simti apasarea tarii tale. Nu imi amintesc nici macar un moment in care sa ma fi simtit complet libera de identitatea mea nationala imputita. Pana si in mijlocul celei mai puternice povesti de dragoste din viata mea, am fost nevoita sa ma strecor printre romani, nu sa traiesc cu adevarat printre ei. In pofida pasiunii din acea poveste, in pofida intensitatii ei, numai in camerele de hotel cu usa incuiata ma simteam departe de micile iritari. De fapt, nici atunci. Trecea cate un bou pe hol si radea prea tare sau venea cate o camerista si iti batea in usa ca sa te intrebe cat mai stai in camera. Si asta pe bani multi. Oricat incercai sa te protejezi si sa fii lasat in pace, nu reuseai, intensitatea trairilor tale, ca in orice privinta, era prilej de atatare a narilor cretinilor din jur.

Ma nemultumeste dispretul asta perpetuu al meu si am incetat sa cred ca dispretul, curajul si indiferenta totala sunt semnele unui fond nobil. Curajul, cu siguranta. In rest, nu vreau ca optiunile mele sa fie dispretul sau indiferenta totala. Vreau ceva tampit, perfect uman, aproape siropos, vreau sa ma amestec ca proasta printre oameni si sa tin la ei, sa nu fiu rece, sarcastica, sa nu ma pun in pozitie de lupta, ca m-am plictisit, devin dizgratioasa in vesnicele mele pozitii de lupta.

Imi amintesc de mine in alta tara si ma vad asa cum imi spun unele prietene ca se vad in perioadele in care sunt indragostite: stupid de fericita, facand fleacuri cu bucurie suspecta, stand in pozitii atat de relaxate incat pot parea obscene, simtindu-mi corpul dezarmat si lasciv.

Intotdeauna am fost ingrozita ca barbatul de care sunt indragostita va fi invins de tara asta, mi-a fost teama ca ceva il va rani iremediabil, am stat cu aceasta groaza permanenta, in afara de sex nu mai gaseam nici un moment privat de intruziunile romanesti. Am simtit responsabilitatea mutarii unei iubiri in alt context pentru ca nu am vrut ca si ea, la fel ca intreaga mea viata, sa stea sub o ghilotina murdara si meschina.

Am obosit in asemenea hal sa dispretuiesc incat nu stiu ce sa fac pana cand plec. Un exercitiu de vointa in directia asta sfarseste prost. Buna mea dispozitie imi pare falsa, indiferenta imi pare o barbarie, cinismul a inceput sa ma inspaimante, nu stiu care sa fie starea pana la ziua in care voi pleca. Mai sunt putine zile dar grele. Probabil ma voi prelinge dintr-o zi intr-alta, cu putina sila fata de incremenirea mea in dispret si voi amana toata viata mea pana in dimineata in care ma voi trezi in apartamentul din Berlin intrebandu-ma de unde sa imi iau ceva bun de mancare. Si voi iesi acolo pe strada, cu un tremur al genunchilor, tremur pe care l-am sesizat de fiecare cand am intalnit oameni care se comportau normal, oameni care iti vorbeau deschis si care iti spuneau adevaruri, oameni care nu aveau intiparita pe fata monstruozitatea uzurii tipic romanesti. Mi s-a intamplat destul de des sa am lacrimi in ochi in alte tari, nu mi le pot stapani atunci cand cineva se comporta firesc. Trebuie sa fie fascinant ca umanitatea sa constituie firescul zilnic. Cred ca razi ca prostul dupa ce ti se usuca lacrimile. Razi ca atunci cand iti dai seama cat de simplu era raspunsul la o intrebare, razi ca atunci cand afli solutia simpla la o problema care iti parea insurmontabila. Razi de tine, de fapt. Cat de idiot ai fost sa ramai prins intr-o capcana cu o miza mica. O capcana fara miza, de fapt.

~ prin confruntadurerea pe 14 decembrie 2008.