criminali in serie

De multe ori am auzit romanii invocand drept virtute a poporului nostru faptul ca nu avem criminali in serie, faptul ca nu avem criminali atroce, asa cum au alte tari. Bucuria romanilor de a-ti spune ca “uite, austriecii se credeau smecheri si ai vazut ce a facut Fritzl” si alte chestii similare e cunoscuta. Ca si cum viata s-ar imparti intre sarmale si criminali in serie, sarmalele reprezentand stadiul maxim al confortului, dupa cum puteti banui, iar criminalul in serie umbland liber prin oras, stadiul maxim al disconfortului si al dezvaluirii spontane a cruzimii naturii umane pe care nu o banuiam. De fapt, eu cred ca este mult mai simplu la romani: o minte complicata de criminal in serie intra la aceeasi categorie cu o minte complicata de profesor de filozofie, nu vrei sa ai de-a face cu ea pentru ca te poate da peste cap si te poate inspaimanta. Nu cred ca romanii au vana morala atat de apriga incat sa nu comita crime sinistre, incat sa le condamne visceral mai puternic decat orice alta natiune. In plus, pentru a savarsi un sir de crime sau macar o crima perfecta este nevoie de multe calitati pe care poporul roman nu le are. Disciplina, precizie, atentie la fiecare detaliu si inlantuirea lor intr-o schema logica, stapanirea de sine, metoda, pe scurt. Noi nu avem criminali dar nici genii, nu avem varfuri, pur si simplu si, in ideea asta, da, nu avem de ce sa ne temem, nu ne zgaltaie nimic din ale noastre.

Intorcand eu pe toate partile posibilitatea unei zgaltairi din temelii a natiunii noastre, am ajuns, asa cum stiti, la miscari de strada, la revolte populare, la atacuri cu cocktail-uri Molotov, la demonstratii cu miza si cu ceva coaie… toate lipsa la noi. Am ajuns sa ma gandesc si la crimele facute de romani, ca erau in categoria canalizarii furiei. Romanii se omoara asa cum se injura si in trafic. Fara un motiv foarte clar definit si delimitat, se omoara la draci sau pentru bani. Nu am inteles de ce se intampla foarte des combinatii stranii cum ar fi: mersul acasa la o batrana pentru a-i fura bani, violarea ei dupa ce i-ai luat banii si omorarea ei inainte de plecare, toate combinate cu putin plans in clipa interviului dat unei televiziuni. Deruta asta e interesanta. Deruta si lipsa de metoda care se face simtita si in crima, acolo unde ascutimile, fie ele si in partea de jos a spiritului uman, ar trebui sa te intepe de sa nu mai stii de tine. Nu, la noi e caldut si la crima. Nu stii exact de ce ai omorat un om, daca tot te-ai dus sa-i furi banii, te-ai gandit sa-l si violezi si sa-l si omori dar nu ai gandit prea limpede cand ai facut chestiile astea, te-au prins si acum regreti dar nu stii exact ce regreti, nici macar nu am vazut un criminal din ala cu sange rece care-ti ranjeste in camera, ca sa stii ca-l doare in cur ca a omorat un om, ca sa stii ca are sufletul de gheata si ca sa-l visezi noaptea, cu frica, ca sa stii ca nu regreta nimic. Eu nici nu mai disting intre informatiile legate de crima si alea legate de aglomeratia din supermarket-uri. Vad multi oameni cretini incapabili sa spuna o fraza de la cap la coada, belindu-se a paguba in camera si neavand nici cea mai vaga idee de unde vin si incotro se indreapta.

Cand am terminat romanul lui Martin Amis despre Holocaust, am avut obisnuitul nod in gat in clipa in care termin ceva scris despre Holocaust iar concluzia lui Amis m-a facut sa nu ma mai gandesc cu placere la Berlin cel putin cateva ore, mai ales ca tocmai vazusem puternica manifestatie neo-nazista care devastase un cartier intreg in Berlin si vazusem si evreii in varsta iesind pe strada cu lacrimi in ochi spunand ca nu inteleg cum de se mai poate intampla asa ceva in anul 2008. Ce am inteles insa din manifestatie si ce imi este intotdeauna limpede in privinta unei societati occidentale este cine se plaseaza de partea binelui si cine se plaseaza de partea raului, nu micutele mizerii de la noi combinate cu putin dans, cu putin plans, cu putin viol, cu putin interes financiar, cu niste politeturi gata sa denatureze in pizduieli – si prin aceasta insiruire am descris cam orice relatie romanesca, nu m-am referit aici doar la criminalitate. Martin Amis trage o concluzie teribila in privinta poporului german prin prisma nazismului iar in clipa in care am citit-o in context, sufletul mi-a ramas paralizat: “Si, cu toate ca faradelegea n-a fost definitoriu germana, stilul a fost”. Scoasa din context si aplicata la contextul romanesc, ea a capatat cu totul alte valente. Intr-adevar, faradelegea nu este ceva definitoriu romanesc, asa cum se grabesc sa imi spuna multi incercand sa salveze imaginea Romaniei si o sa discrediteze pe cat posibil pe cea a Occidentului, dar stilul in care este ea comisa in Romania – ei bine, stilul este tipic romanesc. Si din acest stil indefinit vine o mare nenorocire perpetua, fara sanse de reabilitare. Romanii nu mai stiu foarte exact ce e bine si ce e rau pentru ca la noi nu se delimiteaza raul de bine niciodata. Nu ma refer doar la coruptie, ma refer si la o discutie simpla, in familie. In clipa in care cineva indrazneste sa incerce o trasare intre rau si bine, fie strict teoretic, fie prin apartenenta fatisa la bine sau la rau, incercarea este musamalizata cat mai repede cu putinta. Asa incat nici raul, intr-adevar, nu are cine stie ce spor dar nici binele. Romanii nu sunt nici morali, nici imorali, sunt cum e mai rau: amorali. Romanii omoara asa cum fac si cumparaturi: in sictir, arbitrar, cu draci, regretand deja de la casa ca au cumparat atatea si platind un pret pe care nu sunt convinsi ca trebuie sa-l plateasca.

Stiti de ce e atat de lancezita societatea noastra? Pentru ca nici raul si nici binele nu merg vreodata pana la capat. Stii de la bun inceput ca orice initiativa se va fasai, fie ea inaltatoare sau monstruoasa. Pana la urma binele si raul se vor impaca, gasind o forma de convietuire fara a fi trecut printr-o confruntare. Ar putea parea intelepciunea suprema dar nu este, ea ar deveni intelepciunea suprema atunci cand binele si raul s-ar duce la bun sfarsit, s-ar defini si apoi s-ar gasi o modalitate ca ele sa convietuiasca, in perfecta cunostinta de cauza, nu in ceata asta laptoasa.

Cand laud o societate occidentala o laud, in primul rand, pentru aceasta delimitare intre bine si rau, nicidecum pentru prezenta preponderenta a binelui in ea. Cand se comite o crima, ea are, de cele mai multe ori, un motiv bine pus la punct. In acelasi timp, datorita constiinciozitatii si cazuisticii, cei care o investigheaza au modalitati bine puse la punct de a o diseca si, mult mai important, de a o intelege. Apoi cunosc necesitatea explicarii publice a mecanismului unei crime. Cei care privesc aceasta insiruire fireasca de actiuni se pot raporta realmente la ceea ce s-a intamplat, nici nu intorc capul facandu-si cruce, nici nu incep sa strige ca apucatii la criminal. Ci incearca sa inteleaga ce s-a intamplat, in linistea faptului ca lucrurile sunt definite, pozitiile tuturor in aceasta definire fiind clare.

Mai este apoi ceva deconcertant din punctul meu de vedere, ma refer acum la Romania, din nou. Ingaduinta celor care gresesc fata de ei insisi. Nu mandria dementa a celor care gresesc cu intentie de gheata, ci mai degraba o mila crestino-imbecila fata de ce ai facut, din nou o neraportare la ce ai facut, de fapt. Nimeni nu pare sa ajunga in privinta propriei persoane la concluzia ca a gresit, ca a comis o crima. Dar nici nu e ferm pe pozitii, nici nu e convins de crima pe care a facut-o, e intre, ar vrea sa fie iertat ca un copil care a facut o prostioara, sa nu se mai insiste pe ce a facut.

Ca orice situatie de apatie si degradare lenta, si situatia Romaniei are nevoie de un conflict sanatos, un conflict cu taberele bine definite, un conflict in care pozitiile sa fie limpezi iar acest lucru pare imposibil la noi in tara, noi punand aceasta incapacitate de triere a binelui de rau pe seama unei blandeti genetice. Cand, de fapt, nu suntem decat diluati si fasaiti, lasi, comozi, marunti. Cineva trebuie sa faca ceva cu adevarat rau in societatea noastra iar restul lumii sa se revolte cu nevoia reala, trezita dupa decenii de somn, de bine. A ne multumi cu faptul ca la noi nu se intampla “grozaviile de la ei” este stupid, este demn de o gospodina care nu mai asteapta nimic de la viata. La “ei” se intampla grozavii, dar se intampla grozavii in ambele directii, in cea buna si in cea rea.

Legat de toata aceasta incapacitate a romanului de a duce binele si raul la bun sfarsit, mi-am pus o intrebare simpla rau de tot, atat de simpla incat mi-a fost si teama sa o rostesc, in mijlocul parvenitismului cultural bucurestean. La noi, la televiziuni, de ce nu au succes serialele care au facut sau fac ravagii de audienta in alte tari? Alea politiste, de exemplu. De ce nu vedem sezoane intregi din seriale in care spiritul justitiar sa se faca simtit cumva, de ce nu ne atasam de personaje clar definite? Ne-am pierdut in asemenea masura apetitul pentru dreptate incat ne plictiseste sa o vedem facuta pana si intr-un serial? Am ajuns in halul in care lupta dintre bine si rau este ceva imposibil, infantil, de o naivitate penibila? De ce ne franam atat de brusc atat in bine cat si in rau, de unde vine mediocritatea asta?

Romanii nici nu stiu ce trebuie condamnat si ce nu, asta este poate cea mai trista constatare pe care o pot face legat de poporul meu. Si-au pierdut exercitiul sedimentarii binelui de rau. Lasa aceasta sedimentare strict pe seama lui Dumnezeu, jignindu-l astfel in cea mai mare masura posibila si mahnindu-l, cu siguranta. Ne-am luat cu usurinta si bucurie de pe umeri responsabilitatea de a tria binele de rau, mintind ca ne consideram nevrednici de efectuarea acestei trieri cand, de fapt, nu mai stim sa o facem si ne e prea lene sa reinvatam. Fiecare ingredient in parte e tolerabil in Romania, se petrece in cote “suportabile” insa intregul este macabru tocmai prin faptul ca totul este tolerabil, lucru imposibil, daca esti sincer cu tine insuti si cu realitatea.

Later edit: asa cum stiti, serialul meu preferat este “Dexter”. Mai ceva ca un spectacol de dans modern, mai ceva ca rock-ul industrial, mai ceva ca o plimbare prin ger, mai ceva ca toate astea la un loc ma incanta fiecare episod din serial. Si mi-am dat ieri seama de ce, am inteles cheia placerii mele in aceasta privinta. El, Dexter Morgan, personajul spectaculos al acestui serial, spune ca stie ca este un monstru. El chiar stie asta si prin asta se distinge. De restul, de orice fel de fundal, prin aceasta constientizare el are sansa de a construi ceva, bun sau rau. Premisa este corecta. In sfarsit, vad ceva cu o premisa corecta, nici nu stiti cat imi lipsesc premisele corecte, ele sunt ceva atat de greu de obtinut in Romania. Nici nu mai stim care sunt premisele, nimeni nu mai ajunge la ele. Asadar, Dexter stie ca este un monstru. Este un criminal in serie, cu un corp perfect lucrat, cu o minte perfect lucrata, cu toate mascaradele sociale invatate, mimand perfect socializarea de care au nevoie cei din jur pentru a te lasa in pace. Dar stie ca este un monstru si, de fapt, pe tot parcursul serialului, el se confrunta cu aceasta premisa, in cea mai sanatoasa si serioasa incercare de autodefinire pe care am vazut-o in ultima vreme. De-asta imi place mie sa ma uit la Dexter, nu pentru ca omoara oameni si pentru ca reuseste sa scape nepedepsit ci pentru ca se confrunta sincer cu el insusi, stiind exact ce este binele si ce este raul, facandu-le pe amandoua in perfecta cunostinta de cauza.

~ de confruntadurerea pe 9 decembrie 2008.