sa ne omoram candoarea

Nu am facut niciodata asta pana acum dar in post-ul de astazi o sa spun o poveste, incercand sa nu teoretizez cine stie ce. O poveste care m-a mahnit teribil, o poveste a unui om care, spre deosebire de mine, nu si-a pierdut candoarea. Un om din a carui candoare ma hranesc, spre rusinea mea, dar nu cu lacomie si devastator ci imi iau mici bucati, neuitand sa-mi exprim recunostinta dupa fiecare imbucatura si neuitand sa dau intotdeauna ceva in schimb, orice ii poate fi de folos sau orice ii poate face o mica placere acestui om. El a ramas tanar in timp ce pe mine cinismul m-a imbatranit si toate cremele Chanel din lume nu vor putea combate efectul cinismului. “Cinismul este expresia capitularii adolescentei. Vedem in candorile altora pacaleli posibile, iar in ale noastre, motive de rusinare. Ni se cere imperios, din toate partile, sa ne omoram candorile.” Asa scria Gabriel Liiceanu intr-un jurnal din 1963, treaba este evidenta, asa functionam. In ideea asta imi scuz hranirea din candoarea acestui om despre care va vorbesc. Lui i se cere “imperios” sa-si omoare candorile. Zi de zi, explicit, de multi ani incoace. Acum primeste zi de zi, chiar de mai multe ori pe zi, niste atacuri din partea tatalui sau. Discutand noi doi despre ce se poate face atunci cand un om te condamna furibund neavand dreptate, eu am facut greseala de a-l indemna sa fie calm, impaciuitor, sa explice didactic, chiar tandru, de ce a ales sa-si traiasca viata asa cum o face. El este independent, artist, curajos, perfectionist, senzual, puternic, cu aspiratii atat de vii incat simti nevoia sa stai jos, obosesti doar simtind catre ce tinteste si ametesti cand iti dai seama ca va ajunge acolo unde tinteste – daca nu ar ajunge, lumea ar fi un loc de tot cacatul si nu ar merita sa ne straduim atat sa o intelegem.

Munca lui a atras, chiar si aici in Romania, multa admiratie, el a reusit sa desfunde multe minti si suflete, a capatat o faima la care eu, sincer, nu ma asteptam. Nicidecum pentru ca nu o merita ci pentru ca nu am crezut ca societatea noastra este pregatita pentru variante alternative de viata. Alternative ce pornesc cu lucruri simple ca independenta financiara fara sa fie vorba despre tunuri date cu bani furati, refuzul unei relatii caldute, refuzul oficializarii fortate a relatiei, punerea sub semnul intrebarii a religiei in care ai fost crescut si botezat, dorinta de a trai intr-un anume oras care nu este Bucurestiul, dorinta de a fi vesnic indragostit, dorinta de a-ti face numai placeri si intelegerea, intr-un ritm bland dar si documentat, a rostului vietii. Cu tristetea fireasca pe parcursul acestei descoperiri dar cu speranta unei iluminari totale care sa dea deodata sens intregului chin. Mie nici nu mi se pare ceva iesit din comun, mie felul in care a ales el sa isi traiasca viata imi pare una din putinele variante de bun simt in raport cu existenta noastra precara la toate incheieturile.

Tatal lui este ca un animal infuriat, intepat din cand in cand, intaratat. Cauta in permanenta un motiv pentru a deschide o discutie care sa umileasca baiatul despre care vorbim. Si nu doar mahnirea ma face sa ma gandesc la acest lucru ci, ca in orice privinta, ma intreb cum s-a ajuns in situatia asta, ce ii potenteaza acestui tata furia. Reprosul central este “as vrea sa fii om ca lumea… de-aia se spune ca lumea, ca sa fie omul ca tot restul lumii, nu sa se evidentieze.” Ca in cazul multor replici pe care le voi insira aici, tatal nu este constient de monstruozitatea celor spuse. “Noi in familie suntem oameni normali, noi ne-am vazut toti de treaba, noi am avut sau avem slujbe bune sau rele, noi am facut nunta cum se face nunta, noi am facut lucruri normale.” Orice incercare a baiatului de a-i explica despre intorsatura, sa zicem, pe care a luat-o emanciparea lumii, orice incercare a lui de a-i vorbi despre nevoia fireasca de libertate si despre nevoia fireasca de cautare a adevarului esueaza. Ma intreb daca nu cumva am gresit sfatuindu-l sa explice, sa se explice, ma intreb daca, atunci cand simti ca trebuie sa te rupi si ca nu vrei sa fii ca cei din contextul de care te rupi, mai are vreun rost sa explici ce te diferentiaza si de ce. Incep sa ma gandesc ca atunci cand simti ca esti diferit, ca vrei sa ajungi in locuri complet diferite de cele in care au ajuns cei din jurul tau, trebuie sa pleci, sa te smulgi, sa strangi din dinti si sa fii constient de faptul ca durerea aceasta scurta a ruperii va fi incomparabil mai mica fata de cea a taraganarii unor explicatii care te vor seca de energie si care nu ii vor aduce pe cei “normali’ de partea ta.

A incercat baiatul in toate felurile. A spus ca niciodata din randul oamenilor “normali” nu s-a ridicat o valoare, nu s-a ridicat o idee valoroasa. “Pana una-alta, tu nu esti nici o valoare” a fost raspunsul. A incercat sa-i spuna ca ideile dincolo de rutina sunt cele care duc lumea mai departe. “E, ai avut o idee… si ce? Putea sa o aiba altcineva. Fratele tau e director la o companie, el imi da satisfactii”. Daca incearca sa spuna ca animozitatile cumplite dintre el si fratele lui sunt cauzate de felul stupid si primitiv in care au fost crescuti, de faptul ca nu s-au citit carti de psihologie infantila care sa te invete cum trebuie sa te comporti macar atunci cand apare un al doilea copil in familie, tatal lui spune “asta e culmea, acum aduci copilaria in discutie”. Daca baiatul continua prin a-i spune ca de-acolo trebuie inceputa vindecarea lucrurilor, tatal lui ii raspunde: “Stii tu… de unde stii tu? Esti tu destept si le stii pe toate.” Daca baiatul ii spune ca nu trebuie decat sa citesti putina psihologie ca sa stii lucrurile astea, tatal lui ii raspunde: “Ce prostii poti sa vorbesti, v-am crescut foarte bine, nu v-a lipsit nimic si tu ma faci de ras, uiti cine e tatal si cine e fiul.” Tatalui ii este rusine sa spuna cu ce se ocupa fiul lui, nu stie ce sa spuna, mai exact. Dupa mintea lui, fiul nu se ocupa cu absolut nimic de ani de zile. Se intreaba de unde vin banii si crede ca tot ceea ce se scrie despre el este platit sau scris “pe prietenie”, rudele il intreaba des “daca are ce manca”. Rudele se mai intreaba, pe ocolite sau direct, daca nu cumva a intrat intr-o secta. Zburatacirea cea mai crunta, ingrijorarea maxima se produce atunci cand baiatul spune ca este fericit. “Foarte bine, fii tu fericit.” Dar ii deranjeaza, ii sperie. Nimeni nu are dreptul sa spuna asa ceva, nimeni nu are de ce sa spuna asa ceva, nimeni nu ar trebui sa spuna asa ceva, nimeni nu e fericit si nimeni nu ar trebui sa tinda catre asta, fericirea este o copilarie doar pentru ca lor le-a fost refuzata. Evident, de catre ei insisi dar ei considera ca fericirea nu exista, ca sa le fie mai comod. Pe toti ii mai deranjeaza ca el este indragostit, ii deranjeaza si asta foarte tare. Si ca este indragostit de multa vreme, asta devine de netolerat. Adica fie ti-o tragi in dreapta si-n stanga, fie esti un dobitoc sub papucul nevestei, intr-o resemnare tragica, nu exista alte variante si cine le traieste, este periculos. Nu mai spun despre intrebarile legate de ortodoxie, astea ii confera baiatului o aura satanica, raspunsul la intrebarile lui este “la noi in Romania lumea e ortodoxa, la noi asta e traditia, asa e toata lumea, alte religii sunt in alte tari, pe alte continente.” Daca le spune ca multi occidentali au ales o religie noua, primeste raspunsul: “Am vazut ca vedetele isi tot schimba religia, am vazut ca toti sunt scientologi acum.” Daca le spune ca scientologia este o secta imputita si periculoasa, un dezastru, o monstruozitate, primeste raspunsul “Da, pai eu ce-am spus?”. Tot ce este altfel e o secta, asta e clar. In mintea lor nu este nici o deosebire intre scientologie si fericire. Cand baiatul spune ca vrea sa plece, tatal lui raspunde: “Si ce o sa faci tu in alta tara? Crezi ca aia n-au de toate acolo, crezi ca te duci tu cu ideile tale si faci ceva acolo, crezi ca nu ii au pe-ai lor, crezi ca nu au tot ce le trebuie, ce sa faci tu acolo?”. Va jur ca nu exagerez cu nimic, nu adaug nimic. Omit mult, omit momentele in care isteria capata niste accente de nepovestit.

Intrebarea mea, la fel de infantila precum mahnirea care m-a cuprins, este urmatoarea: de ce se tem majoritatea parintilor romani pentru emanciparea copiilor? De ce isi doresc pentru copiii lor o viata cu aceleasi coordonate pe care le-au avut vietile lor, cu toate ca aceste coordonate nu au adus, de fapt, nimic? Ma intreb cat se poate de serios si nu am o teorie foarte clar definita, tema asta ma ia intotdeauna prin surprindere, ma feresc sa o cataloghez. De unde ura pe alternative? Iar aceasta intrebare se refera la intreaga societate romaneasca. De unde atata spaima si de ce nu se rup un pic randurile, de ce emanciparea e doar o farsa pe care cateva reviste si cateva emisiuni (de obicei, cu format importat) o mimeaza? Cum poti sa nu iti doresti libertatea copilului tau, fiinta pe care se presupune ca o iubesti cel mai mult? Mi-am mai pus intrebarea asta aici, pe blog: cum poti sa dormi, sa respiri, sa traiesti, stiindu-ti copilul infrant, inregimentat, “ca lumea”, cum poti sa traiesti stiind ca nu ai facut tot ce ai putut pentru ca un om pe care-l iubesti sa se catapulteze din rutina si, oricat de tezist ar suna, sa-si implineasca visurile? De ce visurile sunt cam ca placerea pentru muzica rock in ochii romanilor, ceva ce faci “doar la tinerete”? Cum poate trai cineva impacat, stiind ca are pe constiinta crima “omorarii candorilor”?

Ma tem de ceva cumplit, ma infioara doar gandul. Ma tem ca unii oameni nu stiu ce este candoarea. Au avut-o, poate, la un moment dat, insa nimeni nu a stiut sa le explice exact ce e cu ea. Asa cum nu stii ce se intampla exact prima oara cand simti placere sexuala, tot asa nu stii ce se intampla exact cand esti plin de candoare, sunt ambele stari atat de firesti incat nu le poti defini exact si nici nu gasesti rostul definirii lor, nici prin cap nu iti trece ca ele iti vor fi suprimate in fel si chip pe parcursul vietii, tocmai de cei in care ai cea mai mare incredere teoretic: parintii si Dumnezeul prezentat de catre cei din jur. Ce dezamagire sa vezi ca cele doua figuri vitale vor sa te incarcereze incetul cu incetul. Si atunci ce sa faci? Sa pleci imediat cum simti ca tu esti altfel? Probabil ca da. E atat de simplu. Nu merita sa-ti pierzi timpul explicand, e ca si cum ai cara in spate din ce in ce mai multi oameni care nu stiu sa inoate, ajungi si tu la fund si, mai trist de-atat, s-ar putea ca unii din ei sa supravietuiasca iar tu sa mori.

“Nu esti copil de miliardar, ca sa faci ce vrei” i-a mai spus tatal baiatului. Specific faptul ca baiatul castiga bani inca din primul an de facultate, fiecare proiect al lui fiind un succes si un succes cu haz, nu unul sec, strict financiar. “Nu ai casa, nu ai si tu o casa, ca toata lumea.” Da, intr-adevar, nu are casa. El vrea sa se mute din tara in tara si vrea sa stea cu chirie, nu il intereseaza proprietatea, e mai sigur pe el de-atat. “Esti incredibil” a conchis baiatul dezarmat, pe finalul luptei inutile de convingere. Iar tatal lui i-a raspuns pe ton ridicat: “Incredibil, incredibil…. la tine totul e incredibil!”

Da, cu asta sunt de acord. La el totul e incredibil. Datoria minimala pe care cred ca o are oricine fata de o chestie incredibila, este sa incerce din rasputeri sa o inteleaga. Din pacate, cred ca doar baiatul si-a pierdut mult prea mult timp incercand sa-si inteleaga tatal in timp ce tatal nici macar nu si-a pus problema ca ar trebui sa-si inteleaga fiul. Copilul nu trebuie sa te inteleaga si nu trebuie inteles. El trebuie sa te respecte si tu sa-l tii in frau, copiii sunt inclinati sa faca numai prostii – asta este viziunea in prea multe din familiile noastre. Inteleg, totusi, de ce se franeaza continuu procesul de cunoastere intre copii si parinti. Parintii se lupta sa nu-i cunosti pentru ca, odata ce i-ai cunoaste in profunzime, ti-ai da seama ca nu e mare lucru de respectat la ei. Iar copiii nu trebuie cunoscuti de catre parinti pentru ca, odata cunoscuti copiii, parintii ar realiza ca si-au trait mare parte a vietii lor fara nici un rost – nu au reusit sa-si lase amprenta pe copii, copiii le-au scapat de sub mana si, mai mult decat atat, par sa aiba o lejerete sfidatoare in a se misca prin viata, o lejerete inexplicabila care face miscarile greoaie ale mintii parintilor sa fie si mai suparatoare. Parintii nu vor sa vada cum copilul a reusit sa fie fericit in pofida lor si sa le mai si aminteasca astfel de propria nefericire.

Iata de ce imi este imposibil sa vad o fluidizare a acestei situatii si ma tem in acelasi timp si pentru copiii care au avut sansa mea si anume cea de a fi incurajata de parintii mei in orice rahat am facut. Suntem singuri, ratacim stingher printr-o tara in care parem niste ciudatenii, suntem vanati subtil dar sigur.

~ prin confruntadurerea pe 5 decembrie 2008.