ipocrizia morala

E ceva de care noi, ca popor, ne agatam cu dintii. Si nu, nu orice popor face asta si nu, nu orice popor ar trebui sa faca asta, cu atat mai putin daca aceasta agatare este ipocrita, de parada, cu-atat mai putin atunci cand aceasta agatare devine doar o interfata cu realitatea, nicidecum realitatea insasi. Ma refer la agatarea de morala. Nu incurajez imoralitatea, evident ca nu asta este intentia mea, incurajez, la fel ca si in cazul crestinismului, trecerea printr-un filtru proaspat a ideii de morala si probarea in noi insine a valorilor morale pe care le sustinem batandu-ne cu pumnii in piept. Atunci cand morala, mai ales cea crestina, devine sistemul de valori central afisat si ridicat in slavi, scos la inaintare pentru a scuza orice mediocritate si orice stagnare, poporul este intr-un mare pericol, poporul este o turma periculoasa.

Vorbesc aici despre “ipocrizia morala”, o sintagma pe care a construit-o Friedrich Nietzsche, nicidecum eu. Pare simpla dar nu este deloc simpla. In plus, este o dovada de introspectie adanca si de curaj rasunator sa gandesti aceasta sintagma. Cine a citit Nietzsche stie sigur ca “omul bun” este considerat de el un simptom al epuizarii. Revenind la ipocrizia morala, ea este descrisa drept: “o maniera de a vrea sa te evidentiezi prin morala, insa prin virtutile turmei: – compasiune, asistenta, moderatie – iar nu prin acelea care sunt recunoscute si cinstite in afara capacitatilor turmei”. Marturisesc ca am cazut la un moment dat in plasa presupusei perfectiuni a acestui profil si am incercat sa ofer “compasiune” si “asistenta” neconditionat, in toate partile, ma prinsese microbul asta si consideram ca este biletul catre salvarea garantata. Nu faceam lucruri bune in pofida vointei mele, nu asta este ideea, ci consideram ca aceste lucruri bune ma definesc ca persoana, ca ele sunt suficiente, ca ele trebuie sa constituie unica menire a cuiva si ca orice manifestare de excelenta este un orgoliu stupid, inutil. Ma obosise pentru scurt timp competitia, asta era tot, nu avusesem o revelatie. Nu competitia selectiei naturale ci competitia mintilor puternice. Dupa mine, asta este selectia naturala, de fapt.

Pe scurt, in cazul meu, compasiunea a fost o retragere temporara, nu o revelatie ce avea sa ma insoteasca o viata. Si ma bucur ca a fost asa. Pentru ca este foarte, foarte dificil sa simti cu adevarat compasiune si sa actionezi in consecinta. Ma oripileaza farseurii in aceasta zona, daca ar exista o zona in care nu ai avea voie sa trisezi, asta ar trebui sa fie: cea a compasiunii. Sunt putini cei care ajung sa fie plini de compasiune, foarte putini. Iar cei care mimeaza aceasta compasiune si disponibilitatea de a ajuta, disponibilitatea de a asculta problemele tuturor, se prefac. Regret sa spun asta dar am convingerea ca este adevarat. Compasiunea, mai ales la noi in tara, este o farsa, este teama de a spune adevarul si teama de a te confrunta cu adevarul. Lumea simte compasiune si are interes pentru celalalt la noi? Evident ca nu. Altfel societatea nu ar fi atat de gri, atat de nervoasa, atat de agresiva, atat de saraca spiritual. Compasiunea si ajutorarea sunt niste lozinci, sunt doar teama ca, daca nu spui ca te intereseaza problemele altuia, nimeni nu te va ajuta cand vei avea tu probleme. Iti irosesti timpul mimand compasiune si interes pentru problemele celorlalti, nefacand nimic pentru a te intari pe tine. De fapt, voalat, cosmetizat, le ceri deja ajutorul, le semnalezi ca le vei cere ajutorul. Dupa mine, de-aici incepe slabiciunea, de la aceasta ipocrizie morala. Iar ea, la randul ei, incepe cu teama de a proba niste notiuni morale. Daca scuturi oamenii aici, ei nu vor sti sa-ti spuna de ce ajuta, de ce compatimesc, va garantez. Unii, mai dibaci, isi vor fi invatat pe dinafara cliseele, aia sunt, de obicei, in pozitii mari, importante. Dar sunt putini cei care au moralitate si dorinta de a ajuta reale, pe un fond de putere si, cel mai important, pe fondul unei personalitati bine definite. Ipocrizia morala este carja principala in tara noastra, este garantia ca nimeni nu te ia la bani marunti, ca sa vada ca nu esti in stare de prea multe lucruri. Profesional, afectiv sau in alte zone.

Am indraznit, asadar, sa dobandesc convingerea moralitatii mele in aceasta privinta a compasiunii si ajutorului oferit. Deocamdata nu o am si ma bucur ca recunosc asta. Nu tin discursuri despre disponibilitatea mea neconditionata de a ajuta, nu tin discursuri despre cum ajutorarea cuiva ma implineste. Ma feresc de aceste lucruri care sunt vehiculate cu atat de multa usurinta. Cam cum era la moda Coelho, e la moda compasiunea. Asa cum nu am citit Coelho, nu ma bag deocamdata nici in compatimirea si ajutorarea cu orice pret a celor din jur. Adulmec, cantaresc, observ. Daca o fac, vreau sa o fac ca lumea, asa cum incerc sa fac toate lucrurile, nu imi permit sa ma joc cu chestia asta.

Pe masura ce oamenii din Romania stiu mai putin, se pricep la mai putine lucruri, pe masura ce au mai putine ocazii de a-si proba cunostintele si de a realiza ceva intr-un mediu competitiv, isi accentueaza ipocrizia asta morala, mimeaza ca ar intra in aceasta noua epoca a compasiunii, sarind, din nou, etape. Ei nu au cum sa treaca inca la suprematia compasiunii, asa cum au facut-o unele popoare civilizate. Pe scurt, a simti cu adevarat compasiune, presupune sa-ti fi rezolvat tu “cacatul propriu”, cum spun americanii, nu iti poti suplini cizelarea prin compasiune, asta este o indoctrinare care ma supara. Mai ales ca este atat de usor de preluat de catre cei slabi, le este atat de la indemana. Cu Dumnezeu si cu compasiunea in gura te fofilezi cel mai bine pe langa o educare serioasa a propriei fiinte.

Excelenta este ingropata cu cea mai pare pofta la noi, am mai spus asta. Iar falsa compasiune, falsa bunatate a poporului nostru este cel mai dibaci criminal, nici nu te gandesti sa suspectezi, sa anchetezi, e ca si cum ai vrea sa anchetezi la noi un preot ca a violat un copil – romanii nu accepta asa ceva. Preotul e intangibil, e dincolo de bine si rau. Romanii spera ca si “morala” impecabila mimata este la fel. Ei se fac intangibili prin mimarea asta iar asta ma intristeaza teribil, este una din cele mai infecte strategii pe care le-am intalnit in viata mea. Si, trebuie sa recunosc, seamana foarte bine cu strategiile crestinismului si mai ales cu cele ale Bisericii Ortodoxe de mentinere a unei stari caldute din care nimeni sa nu tasneasca. Ca doar nu degeaba crestinismul si incurajarea mediocritatii sunt puse in legatura in atatea si atatea teorii.

Ipocrizia morala, la fel ca si crestinismul, este “ranchiuna impotriva celor inzestrati, a celor invatati si autonomi sub aspect spiritual; ea ghiceste in ei ceea ce este implinit si dominant.” Este interesant si poate fi privit ca un regres, cum ma intorc la valorile imbratisate in liceu: la parti ale gandirii lui Nietzsche. Regretand ca le-am contrazis intr-o incercare perpetua, incurajata de natiunea romana si de cei apropiati, cu exceptia parintilor mei si barbatilor importanti ai vietii mele. Regret ca am intrerupt, influentata de lozinci pornite din slabiciune, invidie si ipocrizie, convingerea ca nu e nimic frivol, suparator, ostentativ in a fi puternic. Ajunsesem sa cred ca masura unui om este capacitatea lui de a ajuta oamenii slabi. Ajunsesem sa stau alaturi de ei si in aceasta pauza de putere mi-am dat seama ca ei nu isi doresc sa fie ajutati. Oamenii slabi, in pofida a ceea ce crede lumea, sunt cei mai autosuficienti oameni. Ei nu vor ascensiune ci doar supravietuire sau, oricum, o ascensiune superficiala. Ei nu vor sa se schimbe, asta este esential, ei vor, cu ceea ce au si nu au, sa avanseze, aici este capcana oribila a slabiciunii. Ei te mint ca ar vrea sa fie mai puternici dar nu ar vrea, ei ar vrea doar sa castige ceva, asa cum sunt, nu transformandu-se.

Cum poti totusi ajuta un om slab? E ca la dependenti. Ei trebuie sa admita ca sunt slabi. Si asta nu pe gura ci in interiorul lor, pot nici sa nu spuna cu voce tare. Si sa admita ca au nevoie de ajutor pentru o schimbare profunda care sa-i faca sa nu mai depinda de substanta celor puternici. Altfel este foarte, foarte dificil sa intervii in vreun fel. Trebuie sa definesti cu ei sau ei trebuie sa-si defineasca impreuna cu cineva priceput, cand a inceput slabiciunea, care sunt cauzele ei, ce o potenteaza si asa mai departe. Fara un specialist, e riscant sa te apropii de slabiciune, oricat de crud ar suna asta. Mai ales daca nu stii ce a generat-o. Te bagi in ea crezandu-te atotputernic, crezand ca tu poti rezolva orice prin inteligenta, prin iubire, prin dedicare, prin devotament. Credeti-ma, vorbesc numai si numai din experienta. Si te trezesti ca esti un tampit nedocumentat in problema, iti dai seama ca iubirea si atentia nu sunt suficiente, esti ca un om care nu stie sa inoate dar care se arunca in valuri cu increderea ca puterea lui si determinarea lui il vor tine la suprafata. Si nu e asa. Sa nu ne mai imbatam cu aceasta disponibilitate a noastra de a-l ajuta pe celalalt, suntem cel mai putin iubitor si atent popor pe care-l cunosc. Am mult mai multa incredere in strainii care imi sunt prieteni si care nu fac grimase de presupusa tristete cand afla ceva nasol, care nu spun in gura mare ca ei vor sa ajute si ca este “omenesc” sa ajuti (nu stiu daca este omenesc sa ajuti, daca tot am ajuns in punctul asta, cred ca mai omenesc este sa lucrezi la tine, in primul rand) decat in romanii “milosi”. Nu am auzit niciodata un amic strain miorlaindu-se la o masa legat de suferinta cuiva, nu i-am vazut plangand din orice rahat, nu i-am auzit facand propaganda pentru firescul si utilul compasiunii. Dar de fiecare data cand am fost intr-un moment teribil, ei au facut un gest spectaculos care sa ma sprijine aproape fara sa imi dau seama.

Cum te ajuta mare parte din romani? Spun “ooof” si se prefac ca au tristete pe fata, vor sa scape cat mai repede din problema ta insa spera ca s-a “notat” ca ei au aratat compasiune. Nu te suna cu lunile sau cu anii, nestiind daca ai iesit din cacat sau nu. Cand ii suni tu, iti spun ca nu te-au sunat pentru ca nu stiau ce sa-ti spuna. Afli ca au povestit tuturor ce tare suferi tu si “vai, saraca”. Asta e tot, in mare parte. Asta e compasiunea.

Cum te ajuta mare parte din straini? Nu spun nimic atunci cand le povestesti o tragedie, sunt inmarmuriti, asa cum ar trebui sa fie orice om cand afla ca cineva trece printr-o tragedie. Stau in preajma ta cat mai mult, incercand sa faca lucruri prin care sa simti caldura umana elementara. Nu se desprind de tine, te insotesc subtil, iti impartasesc, ca un medic, din propria lor experienta, iti cumpara carti pe tema in mijlocul careia te afli, iti arata ca te iubesc, nu te trateaza ca pe un handicapat, insa. Incearca sa iti demonstreze, tot subtil, ca esti in continuare puternic, nu se bucura ca va puteti tavali impreuna in baia slabiciunii. Iar peste timp, fac un gest care te impresioneaza pana la lacrimi, un gest care dovedeste ca ti-au ascultat povestea in detaliu, ca au resimtit-o in detaliu. Atunci cand esti din nou pe picioare ei fac un gest prin care iti arata ca faptul ca te-au tratat ca pe un om puternic nu a negat faptul ca ti-au inteles si trait clipa de clipa suferinta.

Compasiune, asistenta – sunt notiuni de care eu ma feresc. Atat din partea mea catre ceilalti cat si din partea celorlalti catre mine. Consider ca ele, odata ce sunt explicite, risca sa fie ipocrite. Sunt chestii mult prea intime ca sa le ceri sau ca sa le descrii odata ce le oferi. Sunt chestii mult prea intime ca sa poata fi albe sau negre, sunt chestii pe care eu una as evita sa mi le insusesc oficial pana cand nu se cristalizeaza perfect in interiorul meu. Nu vreau sa risc ipocrizia intr-o zona atat de importanta. Este o varianta comoda? Nu, nicidecum. Ce poate fi mai chinuitor decat sa nu stii daca ai un suflet bun sau rau, daca esti dispus sa ajuti cu toata fiinta sau nu? Dar, ca in orice privinta, esti dator sa afli adevarul si nu sa mimezi.

~ de confruntadurerea pe 3 decembrie 2008.