fara tine sunt un nimic

Problema atunci cand esti puternic este cea ca nu te ajuta nimeni. Oamenii iti simt puterea inca de cand esti mic. In clasa intai gresesti la un moment dat nu stiu ce rahat de socoteala intr-o lucrare la aritmetica. Invatatoarea te cheama pe sest, in timp ce corecteaza lucrarile in spatele clasei, iti arata ce ai gresit, te pune sa mai faci odata calculul, tu cu spaima il faci din nou si zici bine rezultatul. Ea modifica ce ai scris in lucrare si iti da zece. Ar fi fost imposibil ca tocmai tu sa gresesti. In clasa a treia alta invatatoare te trimite la baie cu una care a vomitat, sa se spele, sa se adune. Te trimite la doctorita scolii cu unul care s-a ranit intr-o bara de fier si acum urla de durere. Cand pleci la o bursa, strainca sefa peste treaba cu bursa iti spune sa fii conducatorul grupului, iti da acte, foi, responsabilitati, iti mai spune ca o sa ajungi departe. Apoi toate exaltarile pe ici si pe colo. Vai, dar cat de si cat de, ne aflam in prezenta unei nu stiu ce si ar trebui sa ne inclinam in fata chestiei nu stiu care. Arata tu cum se sare peste capra, arata tu cum se urca pe sfoara, arata tu cum se citeste corect in limba germana. Tu esti in clasa a patra. Aia carora le arati sunt in clasa a unsprezecea. Cand incetezi sa mai iei premiul intai toata lumea este distrusa. Tu nu-ti dai seama ce se intampla, esti si tu distrus, ca vezi cata dezamagire ai pricinuit. La un moment dat, faci tot ce faci bine dat fiind ca asta se asteapta de la tine, alte variante par excluse. Te-ai dresat si ai reusit. Dar nimeni nu iti mai spune nimic. Cand indraznesti sa intrebi cum ti-a iesit ce ai facut, lumea iti spune sictirit “pai, era normal sa-ti iasa bine”. Nici macar nu te mai lauda nimeni. Tu te-ai scos, tu reusesti, tu obtii ceea ce iti doresti. Dat fiind ca nu te vaicaresti niciodata, dat fiind ca nu spui ca esti obosit, terminat, dat fiind ca nu spui niciodata ca e greu, lumea incepe sa te suspecteze de un ajutor extern, straniu, chiar extraterestru, prea ii ies astuia lucrurile iar eu ma chinui si nu imi iese nimic. Lumea vrea sa o ajuti, sa-i dai sfaturi dar vrea sa te si vada cazand un pic, zdrelindu-ti un picut genunchii. E complicat. Nici ei nu stiu ce mai vor. Adica au nevoie de tine insa ii cam si scoti din minti cu lejeretea asta de a trece prin viata si cu chestia asta careia lumea ii zice putere. Dat fiind ca se pare ca nu ai nevoie de nimic, dat fiind ca nu ceri niciodata, se subintelege ca trebuie doar sa oferi. Iar tu, in vanitatea ta imputita, oferi. Incetul cu incetul realizezi ca nu esti vanitos ci doar timorat, vanitatea ar fi fost vis. Nu stii cum sa te comporti altfel, s-ar produce un seism, o fisura zdravana in mersul lucrurilor daca ai indrazni sa spui ca nu mai poti sa fii puternic un timp si ca ai vrea sa fii de tot rahatul, sa te care cineva in spate si sa zaci, pur si simplu. Sa te smiorcai din cand in cand. Sa faci urat de tot. Sa cersesti ajutor, atentie, sa fii vai de capul tau, sa fii derutat, sa fii agatator, sa nu reusesti sa-ti gasesti drumul in viata, sa faca lumea ceva pentru tine, ca tu nu ai fost in stare de mai nimic. Sa intri intr-o criza. Existentiala, identitara, emotionala, financiara, de oricare sau sa intri intr-o criza care le cuprinde pe toate la un loc. Sa spui “ma, de data asta nu pot sa te ajut cu nimic, sunt la pamant”.  Sa intrebi chiar, in culmea voluptatii construirii acestei noi identitati cu slabiciuni: “ma poti ajuta si pe mine?”. Sa faci chestia asta, sa o faci pentru prima oara in viata ta, macar sa vezi ce fata face ala cu care vorbesti. Sa rupi vraja, sa rupi treaba cu tine atotputernic. Si sa o rupi cand nu ai nevoie de ajutor, ca sa te poti bucura de rezultatul reactiei, nu sa o rupi cand ai nevoie de ajutor, atunci nu esti in stare sa savurezi mai nimic.

Feriti-va de oameni care spun ”fara tine sunt un nimic”. Un maximum acceptabil in directia asta ar fi “datorita tie voi fi intotdeauna ceva”, asta insemnand “nu ma agat de tine, nu o sa stau incontinuu ca un rucsac greu pe umerii tai”. Am avut o perioada in care credeam slabiciunea celuilalt, slabiciunea dezvaluita, cererea de ajutor, un omagiu, o mare onoare, o gadilare a puterii mele. Am avut o perioada in care imi placeau barbatii pierduti, inspaimantati, usor de ranit. Imi parea ca ii pot proteja, imi parea ca sunt zona lor de fericire si intotdeauna se adeverea ce imi spusese un tip in primul an de facultate: “le dai tuturor senzatia ca inseamna ceva pentru tine, ii ajuti sa traiasca la nivelul tau, evident ca nu ii vei putea pastra pe toti iar atunci cand vei incerca sa racesti catusi de putin relatia cu ei, vor simti doar ura pentru tine.” Cam asa a fost. Scuturarile mele aduceau dezastre, valuri si valuri de ura. Nu puteam, intr-adevar, sa duc toate tristetile in spate, nu puteam sa fiu scaparea atatora, nu puteam sa fiu salvarea atatora, nu puteam sa fiu pentru atatia si atatia “singura care”. Nu puteam sa fiu singura sau prima pentru atat de multa lume. Un prieten cinic si adorabil, asa cum imi par mie cinicii, in general, mi-a spus, temperandu-mi intreaga contorsionare pe aceasta tema, ca toate aceste reactii eu le starnesc pentru ca acord atentie unor oameni carora nimeni nu le acorda atentie. Deodata, in lumina acestei constatari simple si indepartate de tot tumultul literaro-artistic al vietii mele, mi-am dat seama ca, intr-adevar, nu e tocmai bine sa ajungi in centrul atentiei celor care nu au reusit sa se inteleaga cu absolut nimeni pana cand nu te-au intalnit pe tine. Imaginea ta de pompier salvator incepe sa devina ceva ridicol, te vezi mai degraba un sanatoriu decat o fiinta pe care lumea chiar o iubeste. Iti dai seama (ma rog, nu in doua minute ci in cel putin douazeci de ani) ca, daca cineva chiar te iubeste, nu poate sa se agate de tine, nu poate sa iti spuna ca este dependent de tine, nu poate sa iti faca asta, chiar daca simte asta in unele momente. Incepi sa nu mai vrei sa starnesti ravagii, incepi sa vrei sa se raporteze cineva echilibrat la tine, desi te gandesti ca te vei plictisi de moarte si ca nu va dura perioada asta de echlibru decat cateva saptamani. Apoi vei iesi iarasi la vanatoarea ta de cacat sub vesnica masca a modestiei si devotamentului pentru suferinta oricui. Se vor mai agata de tine cativa, te vei scutura, vei incerca echilibrul, te vei plictisi, vei iesi la vanatoare, iar se vor mai agata cativa de tine si tot asa. Nici nu mai stii daca ai devenit dependent de oamenii care iti vor ajutorul, daca esti bolnav si demn de compatimit devreme ce, de mic, ai fost pus in pozitia de putere sau daca, pur si simplu, asta iti este adrenalina ieftina, distractia de seara: sa simti ca oamenii au nevoie cumplita de tine. De fapt, stati, ca aceste doua variante nu se exclud, nu am reusit sa fac cine stie ce distinctie. Nu pot sa stiu de ce am nevoie de tipul asta de adrenalina. Nu pot sa stiu nici macar daca e adrenalina sau daca eu chiar sunt un suflet ca lumea, predispus continuu la ajutarea celor care imi marturisesc ceea ce considera ei ca ar fi oroarea lor sufleteasca.

Mi-am clarificat greoi si lent lucrurile dincolo de preocuparea obsesiva cu aceasta distinctie. A trebuit sa o depasesc. Altfel mi-ar fi inghitit mult prea multa energie.  Nu am facut asta singura, nu am facut asta nici macar voluntar. A inceput sa ma iubeasca un tip sigur pe el, un tip care era ceva si fara mine, un tip care imi sublinia ca poate trai fara mine dar ca nu vrea sa traiasca fara mine, o nuanta importanta. Initial, ca sa vedeti halul de boala si deformare sufleteasca si psihica, m-a iritat declaratia. Am facut tot ce-am putut sa-i gasesc slabiciunile si sa-l fac sa depinda (in felul stiut) de mine. Nu am reusit si, in afara de rusine fata de propriile-mi incercari cretinoide, nu am ramas cu mai nimic. El nu s-a schimbat, nu s-a clintit, nu in ideea cu care ma obisnuisem eu oricum. Si atunci mi-am pus problema care e farmecul meu dincolo de aceasta viziune infantila si daunatoare asupra puterii proprii: cea ca poti lasa pe oricine sa se agate de tine, tu nepierzandu-ti nici o bucata de putere. Mi-am dat si eu seama ca este adevarat cliseul pe care-l tot auzisem: cel ca numai un om puternic te poate iubi cu adevarat. Restul sunt agatari, dependente si, porceste spus, se termina rau. Intotdeauna se termina rau. Tu ramai vlaguit, incremenit de circul pe care l-a oferit cel slab iar el nu face decat sa-si caute alta persoana de care sa se agate. Nu erai tu vizat neaparat, ci orice om care putea tine pe cineva in brate sau pe umeri. Mi-am dat seama ca esti puternic daca poti iubi un om puternic si daca descoperi ce ii poti oferi in plus fata de puterea lui. Sa oferi ceva unui om la pamant e cel mai simplu lucru, cu toate ca am fost invatati ca este ceva extraordinar si al dracului de greu. De cei puternici nu se ocupa nimeni. Imaginati-va cat de tristi sunt ei. Nimeni nu le ofera nimic, toata lumea cedeaza in fata agatatorilor miorlaiti.

Asa cum nu ma intereseaza sa fiu mare cacat in Romania pentru ca este o tara la pamant in care orice gest firesc, uman sau de o competenta marunta poate starni admiratie si idolatrizare, nu ma intereseaza incepand de-acum nici relatiile cu persoanele la pamant. E groaznic,  e oribil, o sa stau cateva nopti treaza cu gandul la chestia asta, imi dau seama ca pare o hotarare luata din furie. Dar chiar nu este. Nu renunt la relatiile cu astfel de oameni pentru ca vreau sa se ocupe cineva de mine, pentru ca vreau sa fiu ajutata, pentru ca vreau sa imi las si eu problemele sa se lafaie, pentru ca vreau sa fie si depresiile mele in centrul atentiei. Nici vorba. Asa cum am spus si legat de plecare, vreau sa vad, si la acest capitol al relatiilor, ce valorez dincolo de aceasta atitudine de sfanta in capul careia se caca toti si careia nimeni nu ii ofera nimic, considerand ca are deja totul in timp ce ei nu au nimic. Vreau sa fiu cu un om care are si el “totul” asa incat sa vedem ce se mai poate face intr-o relatie dincolo de folosirea celuilalt pe post de carja, fie si invelita in chestii spectaculoase care suna devastator si rafinat, intens, zdrobitor si asa mai departe.

~ prin confruntadurerea pe 1 decembrie 2008.