imi cer scuze, a fost greseala mea

Delilah mi-a scris ca privesc prea mult catre ceilalti, ca ma intereseaza prea mult ce cred ceilalti. Si are dreptate. Ma intereseaza si m-a interesat intotdeauna. Am considerat ca feedback-ul este ingredientul esential in dezvoltarea unei personalitati. Atat in sens rau cat si in sens bun. Poti primi feedback bun si atunci te dezvolti bine, poti primi feedback prost sau poti sa nu primesti deloc si te poti dezvolta ca reactie, in pofida acestui feedback prost sau lipsa. Nu te poti dezvolta paralel cu feedback-ul, asta imi este clar. Atata vreme cat traiesti intr-o societate, te dezvolti datorita feedback-ului sau in pofida lui. Cand spun ca ma intereseaza parerea celor din jur, cand arat ca ma intereseaza parerea celor din jur, o fac pentru ca nu mi-am dorit niciodata sa fiu un rebel, un erou, un pustnic. Eu am vrut sa fiu o fiinta sociala in fiecare detaliu, am vrut sa combin parerile mele cu ale celorlalti, am vrut sa combin ideile mele, sentimentele mele, tot ce sunt eu am vrut sa combin, sa imbin cu ceea ce sunt cei din jur, mi-a parut felul firesc de a trai. Regretul meu actual vizeaza lipsa romaneasca de feedback sau violenta arbitrara a feedback-ului. Nu imi este usor sa renunt la asteptarile mele de a comunica firesc iar in renuntare, da, recunosc, imi exprim tristetea, furia pe anormalitatea care m-a adus sa ma desprind de tara mea.

Si nu as fi vrut laude, incurajari. Dupa mine, laudele pe banda rulanta sunt ca injuraturile pe banda rulanta, devii imun la ele in scurt timp. Nu te ajuta. As fi vrut reactii autentice. Am scris de multe ori aici pe blog despre lipsa de reactie in cadrul societatii romanesti si despre nevoia mea de reactie. Nu pentru a-mi valida ideile, nu pentru a capata siguranta in propriile convingeri, nicidecum pentru asta. Nu am fost niciodata o derutata care se hraneste din validari exterioare, am avut insa intotdeauna inclinatia fireasca si senina de a fi atenta la reactiile starnite de gandurile mele enuntate sau puse in practica. Nu am vrut sa fiu o persoana dura, singuratica, enigmatica, nu am vrut sa fiu contra curentului, nu am vrut sa plec din tara, nu am vrut sa scriu despre furie, nu am vrut sa scriu despre nemultumire, nu am vrut sa ies in evidenta. Nu am vrut asta niciodata. Am vrut sa fiu o contributie subtila dar solida la mersul lucrurilor.

Exteriorizarea convingerilor mele pe un ton atat de fervent a venit din ani si ani de feedback lipsa. Si incadrez la feedback lipsa si entuziasmarile fantastice ale oamenilor care au intrat in contact cu mine. Lumea m-a adorat sau m-a urat, poate si asta este un motiv pentru care nu reusesc sa ma raportez echilibrat la oameni. Or eu nu am vrut asta. Uneori ma mint ca a fost o chestie premeditata. Vai, cat de tare sunt eu sa traiesc vesnic pe marginea prapastiei, ce personalitate exaltata si reactionara, ce eroina mocnita pe cale de a izbucni in cine stie ce flacara. Toate astea, toate reactiile mele puternice au aparut in urma unui proces nesanatos de comunicare si evaluare. M-a interesat intotdeauna ce au spus si crezut ceilalti, eu consider ca mare parte a culturii importante s-a construit pe baza feedback-ului. Cine isi inchipuie ca sociologii, politologii, filozofii au scris teorii fara a lua in seama ce se scrisese pana atunci, stand in balonul lor de sapun si scriind, se insala. Cultura mare nu este un sir de acte fara legatura unele cu celelalte ci un sir de acte in legatura unele cu celelalte. Asa s-a construit cultura. Luand in seama ce au spus altii si reactionand articulat la ce au spus altii. Asa ca interesul meu pentru ce spun si gandesc altii a aparut firesc, nici nu mi-am pus problema rebeliunii pana acum cativa ani. Vreau sa o scot din mine cand ajung in alta tara, eu nu vreau sa ma remarc prin agresivitatea gandirii, nu asta este miza mea. Nu erezia, nu rebeliunea, nu iesirea in evidenta cu orice pret, nu respingerea societatii, nu astea sunt mizele existentei mele si nu as vrea sa fie nici macar premise pentru a-mi respecta mizele. Nu vreau sa fiu stapana lumii, rece si intangibila, zeflemitoare si indragostita de fiecare bucata din mine si de fiecare cuvant al meu. Asta este infantil. Si foarte plictisitor. Vreau sa imi amestec ideile cu ale oamenilor, sa le stiu ideile lor si sa le aflu reactia la ideile mele, vreau sa ma scutur de pozitia celui presupus superior.

E simplu sa fii detasat, e simplu sa nu te intereseze parerile celorlalti, e simplu sa fii razvratit, nu e deloc complicat. E simplu sa faci pe cineva sa planga doar din cateva cuvinte, sa faci pe cineva sa se indragosteasca de tine in doar cateva ore, e simplu sa te plasezi undeva sus si sa fii dispretuitor, e simplu sa castigi ceea ce lumea crede ca e important, e simplu sa ai bani, e simplu sa faci oamenii sa depinda de tine. E simplu, am facut toate astea prea multi ani si imi dau seama ca este stupid, nu este o provocare. Ceea ce isi doresc toti sau mimeaza ca ar avea deja, aceasta autosuficienta si aceasta impenetrabilitate, aceasta existenta glaciala, de nefisurat, astea sunt fantezii de liceean. In cel mai bun caz. Poate chiar fantezii de scoala generala.

Am spus-o de nenumarate ori si o spun din nou: eu plec pentru ca ma intereseaza ce spun oamenii si ce gandesc ei. Vreau sa aflu asta, vreau sa fiu atenta la tot ceea ce spun si gandesc ei, vreau sa traiesc in mijlocul unei natiuni care are cultura comunicarii, vreau sa traiesc in mijlocul unei natiuni care iti preia, continua sau contrazice ideile cu o civilizatie a continuarii sau contrazicerii ideilor. Vreau sa intru intr-un sistem de raportare constructiva la idei, nu mai vreau sa stau intr-un sistem in care orice idee este ingropata, silentios si prin apatie sau vehement si prin marlanie. Eu gandesc si imi exprim gandurile ca sa trezesc alte ganduri, nu este nici urma de narcisism in mine la capitolul gandire, indragostirea de propriile ganduri imi pare o pierdere enorma de timp. Da, simti o scurta excitare uneori atunci cand te citesti, cand iti privesti mintea, poate. Insa atat. Nu poti sa iubesti la nesfarsit ceea ce gandesti fara sa afli unde se incadreaza gandurile tale si ce trezesc ele in oameni, ce pozitie vor ocupa in marea gandire si ce pozitie nu vor ocupa. Daca te agati de gandurile tale si nu le confrunti cu ale altora, e ca si cum ai face un copil, l-ai adora dar l-ai tine numai in casa, crezand ca dragostea ta ii va fi suficienta.

Asadar, eu sunt inca increzatoare in feedback, sunt inca increzatoare in reactiile oamenilor iar paroxismul atins de criticile mele aduse la adresa societatii romanesti este exprimarea paroxismului atins de incercarile mele esuate de a obtine reactii constructive la gandurile mele, la fiinta mea. Nu ma intereseaza ca am ajuns eu in locuri bune, nu ma intereseaza sa am eu tot, nu ma intereseaza o pozitie privilegiata si admirata, nu am pic de interes pentru cacaturile alea. “On top of the world you get nothing done”, cum canta cei de la Placebo. Iar in Romania ajungi prea repede “on top of the world” insa eu am reusit sa ies din capcana asta. Nu ma intereseaza puterea explicita, de suprafata, ma intereseaza, oricat de tezist ar suna, inlantuirea ideilor pentru un bine general. Iar furia mea in raport cu romanii vizeaza impotrivirea lor fata de orice forma de emancipare si evolutie, fata de orice forma de comunicare fireasca, reala. Furia mea vizeaza convingerea lor ca occidentalii o duc mai bine strict datorita sistemului economic performant. Ma intristeaza teribil ca romanii refuza sa inteleaga importanta culturii comunicarii. Iar aceasta cultura a comunicarii presupune in primul rand sa te intereseze foarte tare ce spun ceilalti. Eu sunt zilnic mahnita ca am ajuns in situatia de a ma forta sa nu mai am interes pentru ceea ce zic cei din jur.

Poate ca, intr-adevar, blog-ul meu este un strigat pervers dupa ajutor, strig fiind convinsa ca toate raspunsurile nu vor face decat sa imi inlesneasca desprinderea care imi este atat de anevoioasa. Cine renunta la identitatea lui nationala cu placere? Cine isi doreste sa se rupa de natiunea lui? Doar un om nefericit, doar un om care nu a primit ce si-a dorit de la aceasta natiune. Eu mi-am dorit un feedback sanatos, o comunicare sanatoasa.

Orice ai incerca sa desfunzi aici nu se lasa desfundat. Nu am cunoscut natiune mai incapatanata. Imi dau seama ca este o natiune bolnava psihic, in primul rand. Nu pun la socoteala sanatatea fizica proasta a romanilor. Imi dau seama ca este o boala psihica generalizata si imi dau seama ca putini oameni vor sa se duca de buna voie la psiholog sau la psihiatru. Stiu ca, la fel ca orice bolnav, la fel ca orice dependent, romanii nu se vor putea insanatosi decat in clipa in care vor admite ca sunt bolnavi. Dar acest moment este foarte indepartat devreme ce suntem natiunea care nu reuseste sa spuna “imi cer scuze” aproape niciodata. Cand fraza pe care o aud cel mai des in tarile occidentale este “imi cer scuze, a fost greseala mea”.

Eu imi cer scuze acum. A fost greseala mea sa astept o comunicare cu societatea romaneasca atat de mult timp. Vorbesc cat se poate de serios. Imi cer scuze fata de mine, in primul rand. Imi cer scuze ca mi-am pierdut timpul scotand cu clestele cuvinte din gura oamenilor morti pe dinauntru care nu se pot mobiliza sa aiba o reactie, imi cer scuze ca am tinut pe umeri oameni apatici, incapabili de entuziasm, imi cer scuze ca am insistat sa arat oamenilor din Romania lucruri frumoase, imi cer scuze ca mi-am pierdut mult din forta, din entuziasm cu incercarea mea de a resuscita oameni care se simt, de fapt, confortabil in delasarea lor. Imi cer scuze ca nu mi-am putut stapani disperarea atunci cand cineva nu mi-a spus nimic legat de ceea ce gandesc, imi cer scuze ca mi-am lasat energia secata de oameni care nu sunt capabili sa comunice, imi cer scuze ca am ajuns sa tremur interior de frustrare atunci cand am vazut ca cineva ma priveste vorbind, explicand, fiind entuziasta, fara sa spuna nimic. Imi cer scuze ca nu am realizat ca in toti anii care au trecut am fost doar o sursa de energie pe care romanii o folosesc asa cum folosesc orice lucru: il privesc cu o combinatie de curiozitate, scarba si ura, consuma un pic din el ca sa faca paguba iar apoi il batjocoresc cumva dat fiind ca nu inteleg ce e cu el. Chiar imi cer scuze ca am pierdut vremea asteptand zi dupa zi feedback in Romania.

“Imi cer scuze, a fost greseala mea” este fraza cu care orice roman ar trebui sa-si inceapa refacerea.

~ prin confruntadurerea pe 27 noiembrie 2008.