Isus marsaluieste catre Berlin

Eu plang foarte rar. Mai deloc, de fapt. Iar cand o fac, o fac mai degraba voluntar, disciplinat, terapeutic, acord plansului spatiu si timp sa se desfasoare asa incat sa curat toate impuritatile ascunse in mine. Nu plang pe neasteptate. Nu plang usor. Nu plang cand sunt doar impresionata. Plang cand durerea devine intolerabila si cand nu stiu cum sa mi-o scot altfel din sistem.

Astazi m-am suprins pana si pe mine. Citeam o carte in mijlocul unui grup indoielnic de oameni. Simpatici dar prostuti. Eram obligata sa stau printre ei cateva ore. Si citeam asa incat sa evit orice conversatie, nu era tocmai un citit cinstit. Dar a devenit, intr-un echilibru karmic aparent maruntel dar tot karmic, pana la urma. De unde imi luasem initial cartea in mana pentru a tine departe conversatiile imbecile in care fie ma prefaceam ca sunt interesata de faptul ca nu se fac botezuri in post, fie tranteam parerea mea despre lucruri si lasam lumea inmarmurita, am ajuns sa plang in timp ce citeam din ea. Poate ca eram si putin obosita, recunosc. Iar oboseala inlesneste plansul, stiu asta. Nu mai reusesti sa-l stapanesti prea bine. Ma straduiam sa nu las multe lacrimi sa curga, mai ales ca tot felul de toapte se beleau la mine intrigate de faptul ca nu ma bag in discutie. Citeam din cartea lui Gabriel Liiceanu, “Scrisori catre fiul meu”. Nu va imaginati un plans romantios, tipic feminin, o revarsare de sentimentalism subtirel la citirea unor lucruri dulcege. Nu asta se intampla. Plangeam pentru ca, pe masura ce avansam cu cititul, imi dadeam seama ca absolut tot ceea ce scria Gabriel Liiceanu acolo este o ciudatenie pentru poporul roman, o chestie pe care lumea fie o injura, fie mimeaza ca o apreciaza. Dar de rezonat realmente la ea imi vine foarte greu sa cred ca mai rezoneaza multi romani. Niste lucruri elementare din punctul meu de vedere, niste lucruri care nu ma incanta prin faptul ca imi dezvaluie o sensibilitate nebanuita ci care ma incanta prin firescul lor sunt o chestie moarta. Relatiile interumane de tipul celor descrise in carte sunt moarte la noi in tara. Relatii dintre parinti si copii ca cea descrisa in carte nu mai exista la noi. Exista mai peste tot. La noi insa nu. Si faptul ca relatia mea cu tatal meu, spre exemplu, este la aceeasi intensitate cu ceea ce tocmai citeam sau poate la una si mai mare, nu ma ajuta deloc in oprirea lacrimilor. Ci dimpotriva. Mi-am dat seama ca toate aceste lucruri, de la adoratie pana la descrierea sincera a relatiei cu propriul corp si a fascinatiei pentru el, toate astea sunt lucruri cu care lumea romaneasca nu are un contact firesc. M-am intrebat foarte des de ce. M-am intrebat unde se pierd adancimile relatiilor cu noi insine si adancimile relatiilor interumane, adancimi care ne fac sa fim superbi. Lipsa lor facandu-ne sa fim hidosi. Am plans pentru ca mi-am dat seama ca, fiind un exponent al acestui gen de relatii, avand adoratia cu parintii mei, avand adoratia pentru un barbat, avand profunzimi spectaculoase ale comunicarii cu oamenii pe care-i iubesc si pledand direct sau indirect pentru aceste lucruri, nu fac decat sa starnesc ura. Asa ca, simplu spus, am realizat ca aceasta cultura a iubirii pe care putini romani o mai au se pierde complet, fiind considerata ceva deloc important, fiind dispretuita tocmai pentru ca este o oglinda in care romanii abrutizati nu se mai pot privi. M-am intrebat ce va aduce faptul ca eu am cultura iubirii, cultura relatiilor. Nu mie. Nu celor pe care-i iubesc. Ci restului romanilor. Nimic, cu siguranta.

Am terminat cartea in locul ala care zumzaia cu tampenii si am plecat sa cumpar cadouri pentru decembrie, lucru pe care-l detest, pur si simplu. Aici, in Bucuresti. Il iubesc in alte orase. Dar nu aici. Isteria romaneasca, nemultumirea, scarbosenia romaneasca devin evidente de sarbatori. Romanii sunt oribili de sarbatori, in apropierea sarbatorilor. Poate pentru ca sunt nevoiti sa stea cu familia, poate pentru ca sunt nevoiti sa cheltuie, poate pentru ca isi fac vreun fel de bilant, poate pentru ca sarbatorile potenteaza intotdeauna golul interior. Tocmai pentru ca stiu ce devine Bucurestiul in luna decembrie, m-am hotarat sa cumpar cadouri de azi. Eram incarcata de mine, de relatiile mele, de cartea lui Gabriel Liiceanu, de viata mea de cand sunt mica si pana azi, de rafinamentul anumitor scene, anumitor sentimente, anumitor dezvaluiri. In plus, acestea sunt ultimele sarbatori inaintea plecarii la Berlin asa ca am ingaduinta fata de ele.

Am vazut astazi din nou mame elegante dar acre batandu-si copiii. Cand spun “batandu-si”, ma refer la palme grele, aruncate cu dementa peste fragilitatea unor copii de doi sau trei ani. Smuceli. Impingeri. Bruscari inspaimantatoare care par sa disloce umerii copiilor. Am vazut oameni in varsta batandu-se in parcarea unui magazin. Un domn i-a dat un sut doamnei cu care era, probabil sotia lui. De fata cu un copil. Probabil nepotul lor. Apoi domnul i-a dat o palma doamnei. Nimeni nu se opreste, nimeni nu reactioneaza. Am vazut oameni urland unii la altii pe strada sau in masina. Pocnindu-se. Destul de rau. Abuzurile nu mai sunt doar din cele discutabile ci sunt din cele evidente, sub ochii nostri, zilnic. Pe langa hidosenia strazilor, ilegalitatile comise incontinuu, sfidarea oricarui cod moral sau penal, tonele de cabluri atarnand peste tot, prostul gust teribil, spoiala, pseudo-intelectualii, apar pe zi ce trece mai multe abuzuri fizice pe care nimeni nu le sanctioneaza. Am trecut de multa vreme de perioada in care puteam indrazni sa explic cuiva ca a spune “nimeni nu te va iubi ca mine” este un abuz. Astea sunt deja fantezii, filme cu pirati, nebunii ale mele, istorie indepartata si ingropata. Am ajuns in punctul in care ar trebui sa explic ca a lovi pe cineva este un abuz. Un prieten m-a rugat sa citesc cateva blog-uri ale unor mame care pun citate din copiii lor geniali. Si copiii sunt geniali, intr-adevar. Parintii ii iubesc si se mandresc cu ei. Doar ca pana si acesti parinti mandri isi bat copiii. Si o spun amuzat pe blog-uri. Asadar, la fel ca in absolut toate fronturile mele de lupta, nu stiu de unde s-ar putea incepe discutia despre relatiile interumane la noi si nici nu stiu ce rost are o carte ca a lui Gabriel Liiceanu in contextul romanesc. Nu va starni decat ura, la fel ca orice dovada a unui firesc rafinat.

Mi-am facut si eu fortat un bilant, mai ales prin prisma incercarilor anumitor cititori ai blog-ului meu de a-mi spune, intr-un acces de inconstienta, ca nu este chiar atat de rau la noi in tara. Mi-am facut o lista a lucrurilor grave de la noi din tara, “cele care nu conteaza”, cele pe care le scuzam cu imbecilitati ca traditii islamice legalizate in spatii europene sau cu falimentul unei economii europene, cele pe care le scuzam cu incrancenarea. Nu cea generala, ci a mea, in special. Si, in mijlocul listei mi-am dat seama ca, de fapt, ma doare fix in fund de lista. Mi-am dat seama ca a face lista asta este echivalent cu a raspunde imbecilitatilor care imi sunt aruncate pe blog din vieti nasoale si marunte. Ce mai conteaza lista? Romanilor le place sa-i pizdui, sa le arati ca le esti superior, nu sa le impartasesti sufletul si gandurile tale. Mi-am dat seama ca lista, marturisirile, parerile de rau, indoielile, durerea mea legata de plecare, toate astea sunt material de barfa pentru romani. Lor trebuie sa le spui: “Ma car si voi ramaneti aici, ca niste prosti ce sunteti. Veti trai ca niste prosti si veti muri ca niste prosti.” Iar celor extraordinari, celor putini trebuie sa le soptesti, pe unde-i prinzi, sa plece. Pentru ca frumusetea lor, inteligenta lor va fi ingropata aici iar asta m-ar durea mai mult decat orice rahat pe care-l vad pe strada, m-ar durea mai tare decat orice prostanac care se da intelectual si care nu vrea decat sa fie bagat in seama de non-valorile romanesti, ca sa aiba impresia ca e ceva de capul lui si ca misca lucrurile. Cand, de fapt, lucrurile care-l fac sa fie prost, intepenit si hidos sunt cu totul altele decat cele pe marginea carora se agita ca sa-si dea senzatia ca este util. Lucrurile alea le stii tu si le mai stiu cativa dar el va incerca, va “proiecta”, cum zic englezii si americanii, incercand sa te faca pe tine sa cedezi si sa te faca pe tine sa crezi ca ceea ce incerci este fara legatura cu esenta lucrurilor. Va incerca sa te imite, va incerca sa ia macar putin din puterea ta imbracand-o in alta haina si te va injura discret sau direct in paralel, crezand ca astfel isi acopera plagiatul. El, in secret, la baie, cand sta pe closet, isi da seama ca ar vrea sa fie ca tine dar nu poate sa vina la tine si sa spuna ceea ce iti spune orice strain dintr-o tara europeana: “Bravo, faci o chestie buna.” El va lua bucati din ceea ce esti, le va regrupa, le va picta cu niste culori un pic diferite, va incerca sa para doar ceea ce esti tu, fara sa stie esentialul: ce te anima pe tine. Si nestiind asta, efortul lui va fi ridicol, el va fi ridicol si isi va taia pe zi ce trece sansa de a iesi din gaura in care e. Iar tu vei fi demult iesit din ea. Pentru ca tu nu ai intrat decat scurt si fortat in gaura asta, ai vazut care e treaba, ai spus celor frumosi ca sunt frumosi, le-ai spus ca merita sa fie admirati si laudati, ai hotarat sa pleci sperand ca vor pleca si ei. Si vor pleca, sunt convinsa.

Iar pentru un vechi prieten dement care imi urmareste fiecare miscare dar caruia nu ii mai dau eu voie sa comenteze la mine pe blog, spun ca exista un muzician ceh, Jezis tahne na Berlin – Isus marsaluieste catre Berlin. Pana si Isus al lui merge la Berlin.

~ prin confruntadurerea pe 25 noiembrie 2008.