iubirea de sine

Cele mai urate grimase le-am sesizat atunci cand am indraznit sa spun ca imi place de mine, ca tin la mine. Cata vreme spuneam ca ma detest si ca sunt un cacat, cata vreme spuneam ca nu e nimic de capul meu, primeam zambete ingaduitoare. Dar cand am indraznit sa spun si eu, iscodita rau de tot, ca acum tin la mine, s-a dus dracului toata armonia discutiei. Nu este voie sa tii la tine. Lumea o ia ca pe un afront. Fie la propria persoana, fie la Dumnezeu. Esti cu nasul pe sus daca spui asa ceva. Nimeni nu stie in ce hal te-ai chinuit ca sa te iubesti pe tine, ei cred ca te-ai nascut cu iubirea asta de sine si ca acum nu faci decat sa le-o dai peste nas. In loc sa-ti dea o moneda ca la Alcoolicii Anonimi si sa tina toata lumea socoteala cate zile ai reusit sa te iubesti pe tine, lumea se stramba. Adica de ce asta se iubeste si eu nu ma iubesc, adica de ce asta e asa de stapana pe ea, adica vine asta si isi etaleaza in fata tuturor iubirea de sine ca si cum ar fi cine stie ce chestie.

Da, recunosc, ma plac. Nu a fost usor. A fost cea mai grea treaba pe care am facut-o in toata viata mea si mi-e inca groaza ca e doar o impresie si ca ceea ce pare profund si ancorat azi, se va intoarce maine in zona aia de ura fata de sine. Ca la mine nu a fost niciodata cu jumatati de masura, v-ati dat voi seama. Eu fie detest, fie iubesc, nu tolerez, nu ingadui, nu las lucrurile sa fie caldute. Nu sunt eu facuta asa. Nu am putut sa ma detest doua ore si sa ma iubesc urmatoarele trei, nu am oscilat, nu am pendulat intre ura si iubire fata de propria persoana si nici nu am putut sa ma accept doar, a trebuit sa ma iubesc. Nu am avut nemultumiri imbecile. Nu m-au nemultumit aspectul sau pozitia sociala, relatiile cu barbatii, munca sau cine stie ce alt fleac. Nu. Cu astea a mers treaba cat se poate de bine intotdeauna. Nu, eu m-am detestat pentru chestii serioase pe care nu o sa le insir aici. Din zona moralitatii, din zona autenticitatii, din zonele astea care nu sunt scoase prea des la suprafata in Romania. In zonele alea a fost problema si din zonele alea a si disparut acum. M-am trecut prin cea mai crunta si zgrunturoasa sita si nu am facut asta cateva luni, am facut asta cativa ani. M-am scuturat de toate cele, de la severitatea subtila a tatalui meu pana la asteptarile profesorilor. M-am scuturat incet de toate astea si am dat la un moment dat, intr-un discurs tinut in fata unor copii, definitia maturitatii dupa cum urmeaza: “Maturitatea este momentul in care poti recunoaste oficial cine esti cu adevarat.” S-a ras atunci in sala. Si eu am ras atunci, ca sa mai diluez din aparenta nemernicie a enuntului. Dincolo de gluma, sa nu credeti ca m-am iubit deodata, acceptandu-mi defectele si spunand ca trebuie sa le iubesc. Nu, asta mi se pare destul de libidinos. Nu mi-am acceptat mare parte din defecte, m-am chinuit ca dracu, m-am dresat, m-am disciplinat, am iesit din toate rutinele tampite, am facut in asa fel incat sa nu fiu nevoita sa ma accept ci sa ma iubesc proaspat, nu batraneste, cu toleranta. Ci cu oarece pasiune.

Primul pas a fost sa nu ma mai las intimidata. Nici de asteptarile celorlalti si nici de agresiuni marunte, mitocanesti, tipice mai ales barbatilor romani trecuti de treizeci de ani. Aia sub treizeci de ani am observat ca mai pot fi salvati dat fiind ca inca mai cred ca se va alege ceva de viata lor. Si atunci nu te agreseaza. Mi-am dat seama ca lumea e complexata rau de tot in Romania. Frustrata, complexata, isterica, devoratoare, in consecinta. Am evaluat situatia lor cat am putut de realist si, dupa cateva saptamani de compasiune pentru halul in care a ajuns multa lume, am inceput sa ma concentrez foarte atent pe schema lor de atac. Am invatat cat am putut din psihologie, am citit teorie si cazuistica asa incat sa imi confirm banuielile in privinta anumitor complexe si dereglari, mi-am inteles inamicul, ce mai. Si asta mi-a luat ceva timp. Noroc ca nu exista prea multa originalitate la noi iar mare parte din dementa vine din ortodoxie si din familie, asa cum am explicat in post-ul meu despre fanatism. Am iesit din chestiile astea doua. Din intalnirile paguboase de familie in care nimeni nu vrea sa discute nimic cu adevarat. Si din ortodoxie, unde ma abtin sa repet ceea ce se intampla, am facut-o de cateva ori pe acest blog si m-am plictisit sa enunt niste chestii evidente. Am renuntat la prietenii care nu au reusit nimic in viata. Urat dar asa am facut. Frustrarea omului care este angajat, cu copil, cu masina de rahat, cu un concediu amarat si, aici intervine gravitatea, cu impresia ca este inca un intelectual adevarat si liber – toate astea te trag intr-o mlastina cu care nu mai aveam dispozitia de a ma lupta, in pofida egoismului de care am fost acuzata. Nu era decat o sansa: cea de a le da impresia ca e bine si cum fac ei. Or eu nu cred asa ceva, mai bine ma retrag decat sa imi pierd vremea cu niste conflicte inutile care nu fac altceva decat sa imi uzeze mie buna dispozitie si sa le dea lor senzatia ca se confrunta cu niste probleme.

In pofida faptului ca altruismul si interesul real pentru cei din jur sunt niste lozinci la noi in tara, eu chiar incerc sa scriu aici despre iubirea de sine asa incat cei care imi citesc post-ul sa aiba incredere in faptul ca treaba asta nu denota nici egoism, nici lipsa de consideratie fata de cei din jur, nici incalcarea unor reguli de bun simt. Nu inseamna ca nu esti modest. Nu. A te iubi pe tine nu inseamna lipsa de modestie. Si am vrut sa scriu fraza anterioara ca atare pentru ca, in toata educatia mea, iubirea de sine parea sa fie prezentata ca suprema lipsa de modestie. Iar asta este gresit. Simplu spus, daca te iubesti pe tine, nu inseamna neaparat ca te consideri superior celorlalti sau ca te hranesti din fantezii ale propriei grandori, nu inseamna ca esti autosuficient, nu inseamna nimic din toate astea. Cred ca trebuie sa fii constient de ceea ce esti, sa iubesti ceea ce esti dar asta sa nu conteze in sine, sa nu iti faci o preocupare din a contempla acest lucru ci aceasta iubire trebuie sa constituie premisa esentiala pentru absolut orice vrei sa initiezi, mai ales in materie de relatii. Nu va ganditi la clisee folosite de catre reviste imbecile in care iubirea de sine inseamna sa te accepti cu kilograme in plus si sa te placi indiferent de standardele de frumusete aclamate, nu va ganditi la prostiile astea, ganditi-va la tot ce vi s-a inoculat direct sau indirect dincolo de fleacuri. Ganditi-va la faptul ca, poate, ati fost crescuti sa considerati iubirea de sine pura vanitate inutila si jignitoare la adresa celor din jur. A te indoi de tine la nesfarsit nu este o virtute. Indoiala perpetua nu este o virtute, cu toate ca eu am crescut cu ideea ca indoiala este ceva sofisticat, remarcabil, de bun gust, un apanaj necesar oricarui om inteligent. Ea devine insa o plaga pentru cei din jur, ei se transforma intr-o existenta satelit pe langa aceasta indoiala a ta si nu fac decat sa incerce sa o mai reduca, ceea ce nu este corect, pentru ca doar tu poti face asta cu adevarat. Intrebarile sunt o virtute, da, dar eu le disting de indoiala, le separ. Vorbesc aici despre intrebarile formulate pe un fond solid, nu cele formulate pe un fond care se clatina si nu cele care ajung sa fie formulate doar de dragul de a fi formulate, fara asteptarea unui raspuns.

Cele mai bune relatii ale mele, cele mai lungi si mai puternice au fost cele cu oamenii care se iubesc pe ei insisi, va rog sa ma credeti. Dand la o parte neincrederea in sine, care este, de cele mai multe ori, doar o cerseala dupa afectiune, un complex acaparator, o rana nedezinfectata si nepansata, am putut sa ne concentram asupra unor lucruri mai importante de-atat. Daca in liceu mi se parea interesant sa iti bazezi o relatie strict pe neincrederea in sine a ta sau a celuilalt, acum nu mi se mai pare interesant. Mi se pare, o spun din nou, o lipsa de consideratie fata de cei cu care intri in legatura. O sa cazi pe capul lor, explicit sau nu, o sa-i storci de energie doar pentru ca tu nu reusesti sa te placi sau chiar sa te iubesti.

Mandrie, siguranta de sine, putere, toate astea mi-au fost prezentate in timp drept lucruri teribile de care trebuie sa te feresti. Dar mie mi-au placut. Cel putin mandria mi-a placut la nebunie si imi place inca, am reusit sa ma strecor cu ea pe brate, ca si cum ar fi fost un tort fragil, pana in ziua de azi. Ma gandesc cu placere la citatul pe care mi l-a dat Vostok cu cateva zile in urma, citat care spunea ca, dupa standardele crestine, e mai bine sa te urci seara in pat langa nevasta ta, umil, modest, docil decat sa citesti Platon si sa asculti Bach cu un sentiment de mandrie. Mandria este incantare, este satisfactie, este demnitate, este increderea in calitatile proprii. Nu am construit eu o definitie aici ci chiar asta este definitia cuvantului. Definitia de baza a cuvantului.

Ideea ca Dumnezeu poate sa faca ce vrea cu tine este imbecila. La fel cum ideea ca oricine poate sa faca ce vrea cu tine este imbecila. Nimeni nu poate sa faca ce vrea cu tine. Si nu spun asta din cine stie ce teribilism, nu ma intelegeti gresit. Sau din cine stie ce ingamfare. Spun asta pentru ca nici o fiinta cu adevarat superioara nu ar avea interesul sa faca ce vrea cu tine, nu si-ar dori o asemenea “putere” iar in privinta celorlalti, e si mai limpede: nimeni nu are cum sa faca ce vrea cu tine daca mintea ta e limpede si daca reusesti sa o ai sub control. Pana si in clipa in care cineva te agreseaza oribil fizic si tot ai o sansa de a pleca in alta parte cu mintea, de a te dedubla. Increderea in tine bazata pe chestii bine definite este cel mai bun lucru pe care-l poti oferi lumii asteia. Nu tie. Lumii. Tie s-ar putea nici sa nu-ti placa. Increderea in sine, iubirea de sine pot fi plictisitoare prin linearitatea lor, prin consecventa lor, prin faptul ca starnesc valuri de antipatie, prin faptul ca nu trezesc iubirea majoritatii dat fiind ca putina lume poate iubi cu adevarat puterea si echilibrul.

Pe scurt: nu e o rusine sa te iubesti si sa te admiri. Poate nu chiar ca Dali, care-si saruta propriile maini. Dar nici departe. Mai bine sa-ti saruti propriile maini decat sa fii disperat sa ti le sarute altii dar sa nu recunosti si nici sa nu le dai motive sa o faca. Decat sa stai si sa astepti sa fii iubit fara sa lucrezi la tine, decat sa stai si sa speri sa fii iubit ca poate prinzi si tu cum e asta cu iubirea si poate ca, vazandu-te prin prisma iubirii altuia, te iubesti si tu, mai bine te iubesti zdravan si serios, stii ce e cu tine, iti cunosti si celebrezi calitatile asa incat iubirea cu cineva sa fie una in care stii sigur ca nu vei cere incontinuu validarea propriei persoane. Daca te iubesti pe tine, sunt mult mai multe sanse de a percepe real iubirea celor din jur, de a o savura, nu de a o inghiti pe nerasuflate, ca un caine vagabond si flamand. Nu de a da din colt in colt atunci cand nu o mai ai. Lucrul asta este valabil si pentru iubirea unui Dumnezeu, oricare ar fi el.

*vreau sa precizez ca fotografia este facuta de Andrea Giacobbe, unul din fotografii care ma intereseaza foarte mult in acest moment

~ de confruntadurerea pe 23 noiembrie 2008.