fanatism

Sunt atat de multe lucruri pe care romanii au uitat sa le faca incat de cele mai multe ori nu resimt decat lehamite fata de aceasta uitare a lor. Nu stiu de unde sa incep cu rememorarea, nu stiu cum sa incep sa le trezesc pofta pentru necesitatea rememorarii si redefinirii. Uneori insa ma ciocnesc de lucruri de langa care nu poti sa pleci pur si simplu odata ce iti recapeti echilibrul, ma intalnesc cu lucruri despre care stiu ca vor sapa in continuare la identitatea societatii noastre, subminandu-i puterea. Un element care trece neobservat si ingrijorator de nesanctionat este fanatismul societatii noastre, acesta atingandu-si culmile prin fanatismul religios. Dar nu vreau sa vorbesc doar despre acest fanatism si nu vreau doar sa blamez ideea de fanatism. O sa incerc o definire a inceputului acestei greseli in care ne afundam, consider necesar acest lucru, ca in cazul oricarei greseli.

M-am intrebat intotdeauna cum ajunge un fanatic sa fie fanatic. De unde incepe toata treaba, ce o potenteaza, cand nu se mai poate interveni si, mult mai important din punctul meu de vedere, cand se poate inca interveni? Un raspuns usor, intr-o seara placuta, in care te doare in fund de fanatism si esti atat de sigur pe tine si pe traiectoria ta incat iti vine sa glumesti subtire pe orice tema apasatoare ar fi: “tona de neajunsuri si complexe, tona de respingeri si agatarea de ceva abstract care sa nu riposteze explicit.” O alienare, si mai scurt. O retragere din cursul vietii, o lasitate agresiva. Punandu-mi multi ani la rand problema fanatismului si raportarii la el, a fost o incantare extraordinara sa descopar si apoi sa citesc cartea lui Amos Oz, “Cum sa lecuiesti un fanatic”. Iubesc aceasta carte in primul rand pentru ca mi-a confirmat ceea ce banuiam dintotdeauna iar cei ce m-au citit pana acum imi cunosc preocuparea obsesiva cu acest lucru: conformarea la normele societatii, nevoia de a-ti asigura un loc caldut in societate, nevoia de a te integra in ceva ce nu te mai straduiesti sa treci prin propriul filtru, prin propriul discernamant si, mai ales, dorinta de a-i face pe toti ceilalti sa aiba acelasi loc cu tine in societate, aceeasi forma de capitulare – acestea sunt cele mai raspandite si cele mai periculoase forme de fanatism. Periculoase mai ales prin faptul ca nu se manifesta violent, nu au o miza clar definita, nu au varfuri in manifestare, sunt doar un zumzet permanent, un zumzet cu care ajungi sa te obisnuiesti si pe care nu-l mai percepi drept ceea ce este: o forma de fanatism inspaimantator. De asemenea cartea mi-a confirmat ceea ce am sustinut de-atatea ori aici pe blog si anume faptul ca fanatismul incepe inca de-acasa, mai ales la noi in tara. Mascat sub ceea ce eu consider a fi o mare greseala si anume dorinta de a te sacrifica.

Asa cum stiti, dincolo de exemplul suprem al crestinismului, pe mine ma ingrijoreaza aceasta dorinta in orice situatie. Dorinta de a te sacrifica. O consider samanta fanatismului, consider ca din acest punct, din punctul in care incepi sa traiesti sacrificandu-te pentru cineva, esti in pericol de a-ti pierde mintile, simplu spus. Auziti cu siguranta la noi in tara fraza cu variatiuni (dar nu cine stie ce variatiuni): “pentru copii facem totul”. Oamenii traiesc, se prefac ca traiesc in virtutea altcuiva, pentru altcineva, pentru a face un bine altcuiva. Nu are rost sa spun ca acest lucru este impotriva firii, acest lucru este neproductiv si sunt putini cei care dobandesc realmente aceasta intelepciune. De cele mai multe ori insa “sacrificiul” este doar refuzul de a te confrunta cu propriile defecte si neajunsuri. De cele mai multe ori fanatismul incepe prin dorinta de a trai prin intermediul altcuiva, fie ca este vorba despre copilul tau, fie ca este vorba despre Isus. Din punctul meu de vedere, de-aici incepe nenorocirea, pericolul mocnit, surparea increderii in sine si proiectarea neincrederii crescande asupra altcuiva, agatarea de o salvare care nu mai depinde nicicum de tine, cu toate ca pare ca o face. Dar ea nu mai depinde de tine. Tu astepti, de fapt, sa te implineasca altcineva iar asta este o barbarie, asta este cel mai lipsit de consideratie lucru pe care-l poti face cuiva. Asta este unul din motivele pentru care ma feresc de relatii cu femei, asta este unul din motivele pentru care ma bucur ca sunt heterosexuala: din pacate, femeile au mai des tendinta de “a se sacrifica” decat barbatii, din pacate ele au o asteptare mai puternica de a fi implinite de catre altceva, de catre altcineva decat ele insele. Cu atat mai trist imi pare cand un barbat are aceste asteptari si barbatul da aceste semne de slabiciune mai ales in raport cu credinta in Dumnezeu, am intalnit rar un barbat care sa se sacrifice pe altarul unei femei, am vazut rar un barbat care-si asteapta implinirea printr-o femeie. Nu ma refer aici la imposibilitatea barbatului de a adora o femeie si de a se lasa moale in bratele ei, la figurat, ma refer la comoditatea si lasitatea de a astepta ca aceasta sa-i rezolve toate neimplinirile si senzatia de inutilitate. Sacrificiul de sine este ideea care ma irita poate cel mai mult. Si nu doar de curand, ci de cand sunt mica. Nu i-am inteles deloc frumusetea si rostul. Si m-am ambitionat sa nu sucomb sub parerile simpliste care ma descriau ca egoista, am vrut sa inteleg de ce ma irita atat de tare aceasta idee si mi-am dat seama in timp ca de la ea porneste una din cele mai grave manifestari ale omenirii si anume fanatismul. “Sacrificiul de sine implica de cele mai multe ori culpabilizarea oribila a beneficiarului si duce astfel la manipularea sau chiar controlarea lui” scrie perfect Amos Oz.

As vrea sa precizez ca incadrez in cu totul alta zona sacrificiul spontan, scurt, momentul in care, intr-o fractiune de secunda, decizi sa mori tu in locul unui copil, spre exemplu. Sau in locul oricarei fiinte, eu nu pun mai prejos un pui de caine sau un pui de pisica. Acest sacrificiu este diferit, in primul rand prin faptul ca nu permite manipularea si controlarea mentionate mai sus in citatul din Amos Oz. Nu permite santajarea voluntara sau involuntara pe considerentul sacrificiului. Pozitia celui care-l comite este una pe care eu o admir insa trebuie sa ne gandim la pozitia celui care beneficiaza de acest sacrificiu, fie el si scurt, exploziv, spontan. Beneficiarul va trai cu aceasta povara toata viata. Dar avand posibilitatea de a nu fi santajat zilnic si direct cu acest lucru, va avea o sansa de a-si defini raportarea la acest lucru, va avea sansa de a se obiectiva fata de cele intamplate, se va plasa in afara uzurii teribile a sacrificiului subliniat incontinuu.

Cel mai gresit lucru pe care ti-l poate spune un parinte este “am facut atatea pentru tine”. Este cel mai gresit lucru. La el se adauga toate cele aparent altruiste: “pentru tine traiesc”, “numai pentru tine muncesc”, “tot ce fac e pentru tine” si “daca tu esti fericit, si eu sunt fericit”. Aceste lucruri sunt gresite in orice relatie, nu doar in relatia parinte-copil. Nu ai de ce sa traiesti pentru altcineva, nu ai de ce sa muncesti pentru altcineva, nu ai de ce sa fii fericit daca si celalalt e fericit, nu ai de ce sa-i subliniezi cuiva ca faci ceva pentru el, daca astepti ceva in schimbul lucrurilor facute, mai bine nu le mai faci. Daca astepti sa fie remarcate sacrificiile tale, mai bine nu le mai faci. Daca astepti ca ele sa constituie justificarea utilitatii tale pe pamant, opreste-te pe loc din sacrificiu.

Ideile ca te sacrifici pe altarul credintei, pe altarul familiei, pe altarul iubirii sunt cele care te transforma in fanatic. Nedobandind, evident, satisfactie reala, implinire reala in urma acestor sacrificii, tinzi sa le exagerezi, tinzi sa plusezi in sublinierea lor, in manifestarea lor, ca un jucator impatimit de ruleta. Vrei sa obtii recunoasterea lor si implinirea in urma lor. Nu vrei sa accepti ca drumul e gresit si ca trebuie sa te intorci din el si sa o iei pe alt drum. Si goana ta devine din ce in ce mai tragica. Iti construiesti discursuri care sa-ti sustina optiunea, ele devenind din ce in ce mai absurde si agresive pe masura ce neimplinirea este mai dureroasa.

Nu degeaba repet faptul ca trebuie sa lucrezi la persoana ta, nu degeaba spun de-atatea ori (nicidecum dintr-un acces adolescentin de narcisism) ca trebuie sa-ti cunosti si sa-ti cizelezi propria putere. Nu vreau sa devin un mic razboinic care se afla in permanenta erezie ci vreau sa fiu puternica. Vreau sa ajut la desavarsirea celuilalt, nu sa ma atasez de oameni pentru a-mi completa mie desavarsirea. Nu vreau sa fie asta ideea centrala a apropierii. Fara sa vrei, apropierea de un om te va desavarsi. Dar asta doar in cazul in care tu esti puternic, asa incat sa asimilezi personalitatea reala a celuilalt, nu reactia la agatarea ta si la slabiciunea ta. Nu e important sa cunosti un om prin prisma slabiciunilor tale, dupa mintea mea. Nu e important sa cunosti un om cerandu-i ceva explicit sau nu.

Tot asa, mie nu imi pare corect sa ai asteptari de la un Dumnezeu. Si, asa cum am spus-o intr-un comentariu ieri, nu mi se pare corect nici ca Dumnezeu sa aiba asteptari de la tine. Nu pot sa cred ca Dumnezeu este atat de nefericit si frustrat incat sa le aiba si nu e frumos sa le ai nici tu de la el, daca chiar il iubesti. Faptul ca povestea despre Isus pune crestinilor acest sacrificiu de sine in spinare imi pare foarte nepotrivit si contrar dezvoltarii firesti a unui om. De la bun inceput, ai povara unui sacrificiu pe care nu l-ai cerut, la fel ca in cazul mamelor care gatesc din obligatie, care au vesnic plase grele in mana, care nu se mai imbraca frumos si care nu mai au o relatie sexuala pasionala cu tatal tau sau cu altcineva. Sacrificiul de sine al cuiva te obliga iar obligatiile te fac sa traiesti nefiresc, vinovat chiar, indatorat. Esti vai de capul tau din start. Nu ti s-a dat sansa de a deveni ceva fara un sacrificiu de sine al cuiva, nu ti s-a dat sansa de a deveni ceva intr-un mediu care sa nu fie infectat de sacrificiu. Te simti prins, te simti incalcit in treaba asta si pe masura ce te zbati ca sa iesi, cel care s-a sacrificat se intristeaza. Pentru ce s-a mai sacrificat el?

Faptul ca tu crezi ca stii ce e bine pentru celalalt si faptul ca il sufoci cu aceasta viziune fara sa iei in seama nici macar pentru o clipa varianta lui, este monstruos. Si nu am ales un cuvant mare. Chiar este monstruos. Ideea “superioritatii categorice” este monstruoasa. De aceea ma sperie atat de tare crestinismul, mai ales cel ortodox. Ideea superioritatii acestei credinte, ideea superioritatii povestii lui este monstruoasa, la fel cum monstruoasa este ideea superioritatii categorice a oricarei religii. In clipa in care nu mai poti sa iei in calcul alte variante de abordare a realitatii, in clipa in care incepi sa crezi ca ortodoxia este superioara in vreun fel islamismului sau ca materialismul este in vreun fel superior idealismului sau ca subiectivismul este in vreun fel superior obiectivismului, esti pierdut. In clipa in care te si minti ca esti oarecum “trimis” de catre Dumnezeu sa indrepti lucrurile, esti pierdut. Sa crezi ca varianta ta este unica, sa crezi ca ea reprezinta binele pentru altul si sa nu ii asculti celuilalt dorinta de bine, perceptia asupra binelui, sa nu ii iei in seama personalitatea, este o crima. Dupa mintea mea, o crima la fel de grava ca cele propriu-zise. Cel mai tare ma inspaimanta pana acum profilul de mama si sotie romanca, crestina impatimita. Din combinatia asta nu scapi usor. Combinatia asta imi pare cuibul perfect pentru fanatism alarmant. Imaginati-va: doamna se sacrifica pe altarul casniciei, pe altarul cresterii copilului si pe altarul credintei. Copiii si sotul nu pot respira. Ei au nevoie de masca de oxigen. Vor avea pe umeri apasarea sacrificiilor astora in permanenta. Doreste-ti sa te casatoresti, concentreaza-te foarte tare pe chestia asta, fa-ti din asta telul suprem. Fa curat in casa, gateste, ai grija de copil, neglijeaza-te, nu citi, nu te duce la teatru, nu te plimba, nu iti face placeri, fa sex cu barbatul tau doar pentru ca este barbatul tau si nu pentru ca il doresti, oboseste-te, pune-ti calendarul ortodox undeva in bucatarie si spera ca sacrificiul tau va fi observat, notat, contabilizat. Barbatul tau va fi mandru de tine, ii vei aminti de mama lui, care a facut acelasi lucru. Va visa un timp la o femeie libera, puternica, tonica, eleganta, pregnant sexuala si in vesnica lupta cu rutina. Dar sacrificiul tau de sine in combinatie cu crestinismul il vor infrange, nu te alarma, e doar o chestie de timp, astea sunt ultimele zvacniri. Fanatismul tau devine pe zi ce trece mai puternic dar tu nu il numesti asa. E doar “viata”. Care merge inainte “cu ajutorul lui Dumnezeu”.

~ prin confruntadurerea pe 16 noiembrie 2008.