cum o fi fara RO?

De fiecare data cand am o prima discutie cu un strain, numind aici “strain” un om dintr-o alta tara, reactia lui initiala este de incantare. Deschidere, bucurie, lipsa aia de tafna si masinatiuni meschine in paralel cu primele cuvinte scoase, sufletul si mintea neumilite, nealterate de mizeriile care ne umilesc si altereaza pe noi in Romania. Si totul decurge extraordinar, ti se dezmortesc toate cele si iti reamintesti lucruri despre tine pe care le credeai moarte, discutia devine ca mersul pe bicicleta, iti dai seama ca deschiderea sufleteasca nu se uita niciodata, chiar daca nu o practici realmente cu lunile, cu anii.

Apare insa momentul in discutie in care strainul ala vrea sa afle mai multe despre tine si te intreaba de unde esti. Iar mie una, in pofida mandriei pe care mi-o construiesc si pe care ma fortez sa o afisez, mi se strange sufletul si, daca nu as fi atat de palida vesnic, poate m-as inrosi. Nu imi este rusine de cine sunt, imi este rusine de ceea ce va crede cel din fata mea ca sunt in clipa in care voi spune ca sunt romanca. Sigur ca sper (destul de vag) ca el sa fie inteligent, un adevarat cosmopolit, un om care nu are idei preconcepute si care nu se lasa prins in toata aiureala asta neimportanta a diferentelor dintre nationalitati. Dar stiu ca sunt foarte putini oameni asa, stiu ca, in cazul in care strainul cu care vorbesc nu va stramba din nas, va face un efort, isi va trece prin minte toate dezavantajele Romaniei dar imi va face concesia sa ma trateze ca pe orice alt european. Deodata intreaga discutie va deveni o concesie, chiar daca nimeni nu va spune asta explicit. Ca tot se vorbea ieri aici despre concesivitate.

Ce poti sa faci? Poti incepe cu “Da, stiu ca sunt romanca, incearca sa treci peste asta. Si eu sunt la fel de constienta ca tine de imaginea romanilor in lume, sunt convinsa ca iti impartasesc multe pareri despre ei iar eu, spre deosebire de tine, a trebuit sa-i suport ani intregi, incontinuu. Nu te transforma deodata, nu te bloca, nu lasa stinghereala aia oribila sa intervina intre noi doar pentru ca am spus ca sunt romanca”. Sau poti sa taci si sa te prefaci ca nu ai nici un complex, ca nici nu sesizezi stanjeneala care s-a asternut. Doar ca atunci sansele la autenticitate se pierd pe moment ce trece, tocmai iti pierzi sansa de a ajunge vreodata in colturile intime ale mintii strainului aluia. Se inchid niste supape si gata, ele se vor deschide mult prea greu sau deloc peste ceva timp. Asa ca trebuie sa bagi mare, atunci, pe loc, trebuie sa scoti toata artileria grea si sa arunci ceva puternic care sa-i desfunde omului canalele, sa-l sochezi, sa-l deschizi cumva iarasi cateva clipe si sa te perceapa ca pe o fiinta umana care nu vine din Romania, sa te perceapa la intensitatea adevarata si intensitatea asta sa-l miste, asa incat sa capeti si o a doua intalnire. Trebuie ceva iesit din comun, nu poti sta ca roman la o masa, relaxat, sorbind dintr-o bautura, discutand fara teama momentului dezvaluirii propriei nationalitati, asta e sigur. Si cine spune ca nu e asa, minte. Iar cine isi exagereaza relaxarea la o masa in strainatate, marcandu-si teritoriul cu mitocanie, e un complexat care se face de ras.

M-am gandit de multe ori la un fel de razbunare pe societatea care ma va adopta. M-am gandit sa imi ascund identitatea cu precizie, cu disciplina, sa fac din aceasta ascundere planul crimei perfecte, sa nu am ezitari, sa nu am scapari, sa fiu nemtoaica sau englezoaica si gata. Iar cand si daca voi reusi ceva care sa ajute societatea lor, ceva care sa-i incante zdravan, abia atunci sa spun in gura mare ca sunt romanca. Imaginati-va insa tensiunea unei vieti dusa asa, irosirea ei intr-un plan cu o miza atat de mica, ascunzisurile, stagnarea. Nu, trebuie sa spui ca esti roman. Si trebuie sa treci peste scarba intiparita pe fata atunci cand cineva iti vede numarul de Bucuresti, trebuie sa treci peste faptul ca oamenii isi lasa copiii sa se joace cu tine intr-un parc si incep sa-ti povesteasca toata viata lor iar atunci cand te indrepti catre masina cu unul din copiii lor pentru a-i da o bomboana sau un suc iar ei vad ca numarul este de Bucuresti, isi cheama cu groaza copiii inapoi. Trebuie sa te obisnuiesti ca de fiecare data cand esti la o benzinarie iar copiii se dau veseli jos din masina, parintii lor ii vor ruga cu o fata ingrijorata sa se urce inapoi in masina. Nu conteaza cum arati, nu conteaza cine esti, nu conteaza nimic. Conteaza doar “RO”-ul ala de la numar. Sau de pe acte. Eram odata intr-un bar la Stockholm, nu stiu daca v-am mai spus. Si au venit doi norvegieni surescitati la mine, au inceput sa puna niste placi statute de agatat. Nu mai stiau cum sa ma abureasca si imbarlige, dadeau ce credeau ei ca au mai bun. Si m-au intrebat de unde sunt, la un moment dat. A fost singura data cand m-am bucurat sa o spun pentru ca nu stiu cum altfel as fi putut sa scap de ei, pareau foarte hotarati sa nu mai plece. Le-am spus ca sunt din Romania si va jur ca au plecat fara sa mai spuna absolut nimic.

Suna ieftin dar daca tot o gandesc, mai bine o si spun: cum o fi sa nu ai contorsionari din astea de cacat? Asa cum ma intreb cum o fi sa traiesti intr-o tara in care se poate merge cu adevarat pe strada, fara agresiuni din toate partile, ma intreb cum o fi sa nu ai grija atat de apasatoare a identitatii tale nationale? Cum o fi sa zici de unde esti si lumea sa continue discutia cu aceeasi bucurie cu care o incepuse? Cum o fi sa nu duci tot balastul asta pentru care nu esti vinovat, cum o fi sa nu simti in suflet fiecare scrumiera golita la stop, stiind ca scrumiera aia a mai taiat un pic din entuziasmul strainilor in raport cu tine si cu tara ta? Cum o fi sa suni undeva, intr-o afacere, iar cel de la celalalt capat al firului sa nu se tufleasca atunci cand ii dai adresa ta? Cum o fi sa nu stai cu sufletul la gura pana cand cineva iti raspunde la un mail profesional, dat fiind ca in capatul adresei tale de mail sunt cele doua litere mentionate mai sus, “RO”? Cum o fi? Te-oi dezvolta altfel, te-oi putea concentra mai bine la lucruri importante, cum o fi?

Cred ca multa lume respinge ideea de a pleca si pentru ca, desi e greu de admis, banuieste disconfortul integrarii reale intr-o societate ca roman. Si nu ii condamn pentru asta. E greu, imi dau seama. Si mie imi este greu, cu toate ca nu ma manifest in nimic asa cum se manifesta romanii care creeaza antipatie in strainatate. Imi este greu sa ma gandesc ca cel putin cativa ani va trebui sa ma justific, sa ma comport de doua ori mai atent, mai bine decat o fac in mod obisnuit, pentru a avea o sansa la intrarea in sufletul oamenilor din alte tari. Stiu ca imi va veni sa ma intorc in mocirla asta de-aici dupa fiecare palma luata de la un fraier neamt care lucreaza la ADAC (ACR-ul nemtilor), de exemplu, un fraier care considera ca nazismul s-a stins prea devreme si ca esticii sunt plaga Europei. Stiu ca imi va veni sa ma intorc de fiecare data cand cineva imi va spune ca tot ce stie despre Romania este rata de criminalitate pe care a produs-o mai nou in Europa si povestea cu tiganii intinsi peste tot. Stiu ca o sa ma satur de zeci de ori sa fiu tratata ca o fiinta inferioara in pofida faptului ca nu sunt. Stiu de pe-acum ca o sa trisez si ca o sa imi petrec cel putin cateva zile pe luna prefacandu-ma ca nu sunt romanca, asa incat sa pot sa ma incarc cu un tratament normal din partea celor din jur. Cel mai greu lucru pe care-l voi avea de facut in strainatate va fi cel de a suprapune ceea ce sunt eu la prima si la a zecea vedere cu ceea ce scrie in pasaport si in ziare ca sunt. Si asa voi ajunge, asa cum am facut-o de-atatea ori, sa fac lobby pentru Romania, sa storc din mine tot ce are Romania mai bun, sa caut ce nu am in mine, sa caut virtutile tarii asteia, macar si numai pentru a-mi construi un scut din ele atunci cand atacurile sunt de-a dreptul intolerabile.

Stiu ca intr-o tara civilizata fraternizezi fara sa vrei cu alte popoare care sunt considerate inferioare, imi amintesc si astazi cum atunci cand eram in America si am aflat ca in fosta Iugoslavie, in timpul razboiului, s-a stins complet curentul si nu mai curge apa potabila, am inceput sa plang in hohote in timp ce toti americanii si toti occidentalii si-au continuat treburile ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Imi amintesc ca ne-am imbratisat, romanii cu sarbii care erau acolo. Pur si simplu, ne-am imbratisat fara sa fi avut mare legatura unii cu altii pana in clipa aia. Eram noi, reprezentantii popoarelor inferioare. Si stiu ca se va intampla asta si in tarile occidentale in care voi trai. La un moment dat intensitatea unei trairi, dramatismul unei situatii nu va putea fi inteles decat de catre un om care a trait intr-o forma sociala de iad, la fel ca si mine, cel putin o perioada din viata. Una mai lunga, ca sa fiu sigura ca intelege.

Si nu stiu exact ce trebuie sa fac, sper ca voi descoperi pe parcurs. Nu stiu daca trebuie sa devin occidentala in toate fatetele, nu stiu daca trebuie sa-mi duc incetul cu incetul nationalitatea la periferia existentei mele sau daca trebuie, dimpotriva, sa o consolidez. Chiar nu am habar in clipa asta. Nu as vrea sa imi consolidez identitatea nationala, transformand-o, asa cum fac prea des romanii, in nationalism, doar din complex si din incapacitatea de a rezista altfel la atacuri justificate sau nejustificate, din incapacitatea de a ma integra in civilizatia altei tari. Nu as vrea nici sa ma transform in fata aia ca traducatoarele romance care nu vorbesc in romana cu chelnerii din Romania, doar pentru ca sunt alaturi de un strain in clipa aia. Nu as vrea sa fiu nici o amica din Romania care a intrat pe usa unui restaurant din Frankfurt si a urlat “Buna”, ca apoi sa-si traga un scaun de la o alta masa decat cea la care stateam, doar ca sa-si puna rucsacul pe el. Nu as vrea sa fiu nici agresiva in a-mi sublinia nationalitatea dar nici timida. As vrea sa fiu fireasca, imi doresc asta mai mult ca orice legat de traiul meu in alta tara. Stiu ca o sa ma bucur cu un zambet discret in exterior dar de-a dreptul porcesc in interior, atunci cand un roman va reusi ceva iar strainii se vor oftica. O sa ma bucur altfel decat o fac cei “normali” pentru ca triumful va fi mult mai suculent, data fiind parerea strainilor despre noi. Nu voi putea fi atat de “fireasca” incat sa nu resimt aceasta suculenta sporita a succesului romanesc.

Si daca o sa fac la un moment dat copii, o sa-i invat romana sau o sa vorbim in casa limba tarii in care ii voi naste, daca tot au avut bafta sa capete si cetatenia tarii in care s-au nascut? Si daca-i voi invata romana, o sa aiba curiozitatea de a veni aici, ca sa vada ce origine au? Si, asa incat destinul sa imi dea o lectie subtila, se vor indragosti de Romania si ma vor condamna ca am plecat din ea? Ar fi bine, s-ar inchide cercul tumultului astuia permanent. As primi o palma dar as gasi si impacarea cu Romania, prin perspectiva proaspata a unor copii care nu au trait umilintele mele zi de zi si care pot aprecia Romania dincolo de ele. Cu forta noua. Cu posibilitatea de a se intoarce oricand in tara care s-au nascut, cu pasaportul si numarul de inmatriculare la masina care sa nu le faca probleme nicaieri, cu samburele tarii in care s-au nascut, fara plaga necesitatii de a apartine Romaniei si de a se impaca intr-un fel cu acest lucru.

~ prin confruntadurerea pe 11 noiembrie 2008.