manifest

Catre toti cei care incearca sa ma intoarca din drum fara argumente – lucruri amestecate, de la mine pentru ei, ca sa nu scriu fiecaruia un mail:

Nu, nu ma intorc la crestinism. De ce? Ca nu imi place. Sunt atat de superficiala incat sa renunt la ceva atat de important pe considerente de placere? Nu, dar asta vor toti sa spun, ca sa stea linistiti si ca sa ma blameze fara urma de remuscare sau indoiala. Incercarile de a ma convinge ca Isus e calea, adevarul si viata nu isi au rostul cu mine. Biblia nu imi place nici ea. E scrisa prost, contine lucruri impotriva oricarei minime umanitati, contine barbarii, mitocanii, multa rautate, mult arbitrar, multa dementa. Dumnezeu care a facut lumea si mi-a dat si mi-a facut si eu, care sunt un nimic si o furnica si o mana de tarana – nici astea nu imi plac. Ma cred mai presus de restul lumii? Da. Toata lumea se crede dar cei mai multi nu o recunosc de teama sa nu intre intr-o competitie reala si de teama sa nu starneasca antipatie. Cred ca o sa ajung eu in locuri in care nu au ajuns altii? Da. Sunt cu nasul pe sus? Nu. Sunt realista. Nu mai vreau sa mi se trimita pe mail poezii crestine, citate din Biblie, invitatii la seminarii crestine, nu mai vreau sa aud nimic despre crestinism cativa ani buni. Am auzit destul, trebuie sa iau o pauza. O sa ma intorc miorlaindu-ma la Dumnezeu asa cum il stiu crestinii? Sper ca nu. O sa imi dau seama ca am facut o greseala? Nu cred. Nu a fost genul de hotarare de impuls, ca la casa la Delhaize, cand iti cumperi guma de mestecat. M-am gandit ceva ani la ea. Daca ma intorc, ma intorc pentru ca sunt infranta, slabita si lasa – de fapt, stiti cum e, ca asa e multa lume fara sa fi incercat nici macar sa plece. Si ce fac daca am revelatia crestina candva la batranete sau pe patul de moarte? Daca e una ca lumea, fara legatura cu ce se vorbeste pe-aici, ma bucur. Daca e asa cum o banuiesc si cum este ea prezentata de catre crestini, ma oftic. De ce ma oftic? Pentru ca mi-ar parea rau ca lumea sa fie construita dupa principiile crestine, mi-ar parea rau sa fie totul atat de stupid si de apasator, de primitiv si de prost organizat, mi-ar parea rau ca Dumnezeu sa fie o fiinta atat de obisnuita, tafnoasa, violenta si batranicoasa.

Daca pentru multi functioneaza chestia asta cu crestinismul, daca functioneaza pe bune si daca ii implineste cu adevarat, daca au inteles ceva din ea fiind si senini in urma intelegerii, nu ma mai bag. Cat timp nu-mi baga mie pe gat povestea asta si necesitatea reintoarcerii mele la crestinism, nu ma mai bag. Sa aiba incredere oarba, sa se imbarlige, sa stea in tarcul propus de crestinism si sa creada ca vor prinde aripi in virtutea unor chestii care mie imi par destul de cetoase. Sa stea in coconul lor, de orice natura ar fi el si “sa-i zica crestinism”, ca sa parafrazez o melodie la care tin.

Daca ar fi sa ma iau doar dupa setea crestinilor de a-ti baga pe gat ideile lor si tot m-as indeparta, fara alte intrebari. Cine vrea sa-ti bage cu orice pret o chestie intima pe gat, imi scuzati vulgaritatea intentionata a exprimarii, este un violator, nu un om ca lumea. Daca crestinismul m-ar fi putut seduce, as fi facut orice pentru el dar nu a reusit. Are o personalitate ciudata si amenintatoare, cu apucaturi imprevizibile si inexplicabile. Voluntar inexplicabile. Dupa mine, putine lucruri sunt mai rele decat asta.

Nu, nu vreau sa citesc cartea lui Dan Puric. Aia noua, stiti voi, “Cine suntem”, aia care pare a constitui chintesenta luarii lui razna pe panta religioasa. Dar nu conteaza ca nu vreau eu sa o citesc, important este ca a citit-o Becali si ca Dan Puric este omul pe care-l vrea in centrul noului sau post de televiziune. Important este ca Dan Puric s-a aratat interesat de colaborarea cu Becali. Ma intristeaza ca a avut atat de mult succes cartea, in aceeasi masura in care m-a intristat sa vad hoardele alea de fanatici stand la o coada enorma, ca sa pupe moastele Sfantului Dumitru, pe care am inteles ca-l chema Dimitrie, de fapt. Stateau toti acolo ingramadindu-se, cu jandarmi printre ei si aruncau foarte multe gunoaie pe jos. Cred ca Dumnezeu nu i-a invatat ca e mai bine sa nu arunci nimic pe jos si sa ai respect pentru fiecare bucata din pamantul asta si pentru lumea din jur, lucru mai important decat puparea unor moaste soioase. Dar, ce sa-i faci? Asa e viata la noi. “Cu bune si cu rele”, cum spun toti, ca sa nu se concentreze, de fapt, la nimic si ca sa se fereasca de orice forma de introspectie. Cu bune si cu rele. Si cu o multime de cacaturi in afara spectrului astuia, cu lucruri pentru care ar trebui reinventate notiunile de bine si rau, ceva asa… mai mucilaginos si mai meschin.

Sunt satanista? Nu. Eu nu cred in Satana. Nefiind crestina. Intelegeti. Eu nu cred ca exista Satana.

Nu mai incercati subtil sau direct sa ma faceti sa cred ca nu valorez mare cacat, nu va mai infoiati si starniti asa. Nimeni din toata lumea asta nu va putea sa imi dea loviturile si indoielile de care am nevoie pentru a ma simti ca un cacat. Pe alea nu stiu sa mi le dau decat eu si mi le dau cu mai mult talent si cu mai multa putere decat mi le poate da oricine. Nu mai veniti cu maruntisuri, nu incercati sa ma intimidati cu ele, nu functionez asa. Nu ma intimideaza maruntisurile. Pe cat de tare ma clatina si onoreaza inteligenta reala, mintea deschisa si viziunea puternica a cuiva, pe-atat de putin ma clatina maruntisurile.

Norocul nemultumirilor mari, asa cum este a mea, este cel ca ele sfarsesc pe picior mare. Asta in cazul in care nu primesc bazaieli continue, de scarba carora explozia ajunge sa fie implozie, asa cum spune un bun prieten al meu. Si nu vreau sa implodez, cand implodezi nu e mare lucru de vazut, mori fasait. Cand explodezi se face macar putina valva. Nu vreau sa ma potolesc, nu vreau sa evaluez situatia la rece pentru ca nu e cazul sa evaluez situatia la rece. Nu vreau sa transform ceva insuportabil in ceva suportabil sub pretextul ca evaluez la rece. Uneori trebuie sa arzi ca dracu pana cand ajungi sa te simti cu adevarat viu. Cred ca o sa fiu fericita, indraznesc sa cred ca voi atinge fericirea cand viata este un sir de compromisuri? Da. Din punctul meu de vedere, viata nu este un sir de compromisuri. Le faci la un moment dat si ti se face atat de scarba de tine incat nu le mai faci. Cine le tot face si se da intelept si echilibrat in virtutea acestor compromisuri nu-mi place.

Nu, nu cred ca putem reconstrui Romania, nu stiu de unde s-ar putea incepe si de cateva luni nici nu mai vreau sa aflu. Lupta de a reconstrui Romania este, dupa mine, doar o minciuna cu care-ti justifici incapacitatea de a te desprinde. Ce o sa se aleaga de ea? Nu mare lucru. Nu o sa cada zgomotos dar nici nu se va ridica demn. O sa supravietuiasca. Atat. Foc mic si uzura. Nimic mai mult. O sa-si pastreze destinul de tara cu istorie si cultura mica, complexata pe aceste considerente. O sa devina din ce in ce mai mandra si mai rea, ca o femeie pe care nu o doreste nimeni.

Cred ca in Germania o sa fie mai bine? Da. Nu cad in plasa teoriei ca peste tot lumea e la fel dar impachetata diferit. Asta e teoria omului comod. Nu sunt asa. Iar daca voi ajunge sa fiu, sper sa recunosc. Sa spun ca sunt comoda, nu multumita.

Odata ce ai respirat pe bune macar o singura data, nu ai cum sa traiesti aici. Cred ca putini dintre romani au respirat cu adevarat, cred ca putini au iubit cu adevarat, cred ca putini au admirat cu adevarat, cred ca putini au trait ceva intens. Si cred ca nici nu vor lucrurile astea. Asa ca le inteleg spaima de orice fel fata de o idee noua. S-ar pravali tot sistemul lor gaunos de supravietuire la o idee noua, asa cum am mai spus.

Later edit: de ce crestinii sunt atat de disperati atunci cand isi pierd un adept? Si de ce nu incearca sa-l aduca subtil si inteligent inapoi, de ce continua, pana si la semnalul de alarma al plecarii cuiva, agresiunea, fara sa incerce macar sa recurga la argumente? Sau macar la tandrete, la duiosie. De ce sub masca blandetii, crestinismul este atat de acaparator si agresiv, fie ca esti in el, fie ca esti pe cale sa iesi din el, fie ca ai iesit deja?

~ prin confruntadurerea pe 8 noiembrie 2008.