victorie, pe scurt

Nu insist pe victoriile personale in ceea ce vreau sa spun azi. Victoriile strict personale. Alea sunt complicate. Intense dar complicate prin simplul fapt ca par spectaculoase si solide azi dar relative maine. De la mine eu vreau mai mult si mai mult si mai mult asa ca, ce a constituit o victorie azi, este treaba fasaita maine. Asa cum David Duchovny este dependent de sex, eu sunt dependenta de mici si mari victorii proprii, pe orice plan, fie ele si scremute, fie ele si amare, fie ele si ostenitoare, fie ele si obtinute din incheietura – victorii sa fie. Asa ca eu nu pot vorbi despre victorii personale. Ma aflu in situatia trista in care nu ma pot bucura cu adevarat de ele, am nevoie de o victorie noua mult prea des. Iar victoriile mari, de neclintit, fara echivoc – care sunt alea? Teoretic le stiu: sa iubesti neconditionat, sa fii senin, sa nu iti fie teama de moarte, sa ai echilibru interior, sa nu te poata umili si speria nimic, sa ai compasiune pentru tot ce este in jur, fie si pentru lucruri scarboase ca gandacii sau ca prostia. Ei bine, acestea nu mai sunt percepute ca victorii atunci cand sunt in tine asa ca nu te poti bucura nici de ele. Cand le simti, notiunea de victorie nu mai conteaza, nu mai exista pentru tine. Asadar, lasam victoriile personale intr-un sertar.

Un surogat pentru ele si, in acelasi timp, o dovada a unui altruism remarcabil, ar fi bucuria pentru cele ale altora. Si, avand aceasta bucurie, te apropii pe nesimtite si de “cele mari, de neclintit, fara echivoc” pe care le-am enumerat mai sus. Eu una ma bucur pentru victoriile altora. Multa lume spune asta dar putina lume chiar face asta. Eu chiar o fac numai ca, printre multele dificultati intalnite la noi in tara in ultimii ani, am intalnit-o si pe asta: nu prea am mai vazut victorii adevarate. Nu imi dau seama daca incapacitatea unora de a celebra si admira a facut in asa fel incat orice succes autentic sa fie musamalizat, nu-mi dau seama daca atunci cand cineva are o victorie o tine ascunsa pentru ca stie ca nu va starni cine stie ce reactie, nu imi dau seama daca victoriosii se tem ca nu cumva sa starneasca antipatie, camuflandu-si astfel cum stiu mai bine inaltimile reusitei. As vrea sa fie asa dar cred ca e mai grav de-atat. Cred ca, neprimind o reactie puternica, vie, constructiva, oamenii au ajuns sa-si puna sub semnul intrebarii victoria, au inceput sa puna sub semnul intrebarii importanta ei si atunci si-au pierdut motivatia pentru o alta, ajungand sa nu mai aiba o alta. Sau ajungand sa deprinda mecanismul construirii si promovarii unui succes fals, care sa aiba ecou in societatea noastra.

Ce aduce, in fond, o victorie, la noi? Cateva aplauze, in cel mai bun caz. Cativa jurnalisti. Nu multa lume. Daca nu e victorie in fotbal, doar ca aia nu prea e. De obicei lume care vine peste tot, nu lume care a venit pentru victoria ta in special. Neintelegerea victoriei tale dat fiind ca intreaga idee de victorie este in ceata. Invidie. Ma intreb foarte des cat de mult au deturnat apatia si invidia romaneasca traiectoria ideii de victorie, ma intreb cat de mult se hraneste ideea de victorie din reactiile altora la ea si imi dau raspunsul repede: mult, reactia la victorie este esentiala, ea ghideaza poate cel mai bine victoria urmatoare, ii face pofta dar ii si traseaza directia. Si cand nu este entuziasm dar nici invidie, este varianta cea mai rea, la care nu te poti raporta nicicum: apatia, lipsa de reactie.

Sunt atat de multe victorii mimate la noi, de la presupusele casnicii intr-o perpetua luna de miere pana la succesul in afaceri obtinut cu truda si munca, incat nu cred ca oamenii mai pot distinge intre o victorie reala si una contrafacuta. Ei nu mai resimt visceral puterea unei victorii, sunt dati peste cap ca pasarile din preajma display-urilor enorme si hidoase din intersectiile Bucurestiului, si-au stricat radarul pentru acest gen de reperare. De fapt, cred ca, la fel ca fericirea, victoria a iesit din viata romanilor, ea este ceva ce se intampla doar la televizor, in emisiuni, in reclame, in filme, e ceva ce nu poate fi decat orchestrat si se aplauda doar la comanda. Nici nu mai stim ce inseamna iar reperele, exemplele, la fel ca in multe alte zone, ne deruteaza teribil.

Aproape toti oamenii pe care i-am intalnit in ultima vreme au renuntat sa-si mai gandeasca viata in termeni de victorie si fericire. Eu incerc sa-i tentez cu toate smecheriile posibile. Le pun melodii cu mesaj social, le povestesc scene din filme, le dau replici grandioase din carti si piese de teatru, le povestesc o seara aiurita de-a mea, incerc sa le fac pofta pentru iesirea furtunoasa din rutina si din lipsa de asteptari inalte. Incerc sa scot din ei prapadita aia de scanteie, de pe unde o fi ascunsa. Nu pot sa cred ca exista oameni care nu vor sa se lafaie intr-o victorie, nu pot sa cred ca nu isi doresc adrenalina aia fantastica.

Nu stiu cum de mi-am pastrat eu apetitul pentru victorie, insa. Chiar nu stiu, nu fac pe nebuna. Daca as reusi sa-mi definesc chestia asta, as predica-o peste tot, as scrie o carte din aia usurica de self help cu ideea mentinerii acestui apetit. Dar nu stiu exact cum de mi-a ramas intact acest apetit. Ca multe alte pofte, si asta e mentinuta cu greu aici. De la pofte mici ca filmele de scurt metraj europene si pana la pofte mari ca victoria, esti destul de singur si risti sa-ti distrugi sistemul de valori la fiecare pas, risti sa incepi sa vezi filme de cacat si sa crezi ca a-ti aranja casa este o victorie.

Cred ca prin exercitiu, in primul rand. De cand am avut primul succes si pana astazi, daca trecea un timp fara un succes cat de mic, faceam tot ce se putea ca sa mai simt un pic gustul reusitei. Gaseam eu o situatie in care sa ma bag si in care sa ma lupt, gaseam eu ceva, nu asteptam. Apoi reactia parintilor mei si cea a barbatilor importanti din viata mea la orice chestie imi reusea. Entuziasmul, sarbatorirea, un tortulet, o lumanarica, o calatorie. “Pai, asta trebuie sarbatorit” imi rasuna cel mai des in minte daca ma gandesc la trecutul meu. Apoi faptul ca reusita mea ii inspira si pe cei din jur, nu o lasau sa moara, preluau o idee, o stare, ceva din reusita aia. Si duceau cumva lucrurile mai departe. Cu invidiosii a rezolvat mama, care mi-a spus, pe buna dreptate, ca atunci cand nu te mai invidiaza nimeni, nu esti intr-o pozitie prea buna, inseamna ca nu mai rascolesti nimic in nimeni si ca nu mai prezinti nici o problema, ca te-ai “integrat” in mediocritate si gata.

Cand ma satur, asadar, de competitia perpetua cu mine insami, vreau sa ma relaxez privind alti oameni reusind. Cu entuziasmul celor din jurul lor cu tot. Vreau o reusita clasica, o reusita cu miza mare, o reusita cu stil, o reusita care sa miste multe persoane, o victorie care chiar sa insemne ceva, nu o minciuna, asa cum le intalnesti la noi. Nu o facatura, o cosmetizare, mult zgomot pentru absolut nimic, nu o farsa. Ceva real, ceva care sa insemne ceva, repet. Pentru istorie. Daca nu pentru toata, macar pentru istoria unei tari. Vreau sa vad astfel de lucruri ca sa imi incarc bateriile complet, sa imi fac plinul, sa nu trebuiasca sa mi-l fac greoi din incurajari si sarbatoriri ale succeselor mele. Si de-asta mi-a placut sa vad ca a castigat Obama. Am asteptat victoria lui foarte multa vreme iar cand ea a fost sigura, nu am mai putut de bucurie. Iata o victorie cu miza mare, una reala, una care a intors lumea pe dos iar asta este abia inceputul. Am simtit sanatatea societatii care a generat-o. Nu am spus “armonia” sau “perfectiunea” ci “sanatatea”. Sanatatea sociala. Si am simtit, cu toate ca uitasem, ce inseamna sa castigi cu adevarat iar lumea sa recunoasca si sa celebreze acest lucru. M-am simtit trezita si inspirata, m-am simtit vie si plina de si mai mult curaj decat in rest. Si m-am bucurat inca o data ca ideea de victorie si de schimbare a lumii nu mi-a iesit din vene nici o clipa. Asa cum am mai spus, cand ai o miza mica, cand nu mai crezi in sansele de a avea un succes rasunator si cand nu mai faci pe tine de fericire cand reuseste altul, esti un om mort.

~ prin confruntadurerea pe 7 noiembrie 2008.