“cine sunt ceilalti?”

In ultimul an de liceu am studiat timp de doua saptamani sau chiar mai mult, in orele de germana, opera lui Franz Kafka. Profesoara de germana a avut grija sa nu sarim nimic din ceea ce a scris Kafka. Cred ca alea doua saptamani au fost cele mai frumoase saptamani de scoala, ma trezeam cu gandul la orele de germana. Intorceam pe toate partile viata si scrierile lui Kafka iar pentru mine putine lucruri sunt mai frumoase. Ma deranja putin ca trebuia sa impart asta cu unii colegi care-mi pareau complet dezinteresati de subiect. As fi vrut ca toata lumea sa stea inmarmurita, incarcata de admiratie. Nu se intampla asa dar am reusit, dupa vreo doua zile, sa fac abstractie de tot ceea ce m-ar fi putut irita. Aveam o colega foarte grasa si foarte urata. Statea in prima banca, era de familie proasta si asta se vedea in fiecare detaliu al trasaturilor si miscarilor ei. Era agresiva, tocmai pentru ca le era tuturor dezagreabila si, in clipa in care nu stia cum sa iasa dintr-o situatie, in clipa in care nu avea argumente de nici un fel, ne spunea ca noi nu stim ce inseamna sa-ti moara tatal. Nu, nu stiam cum e sa-ti moara tatal dar nici nu intelegeam de ce trebuie sa fii o vita fara urma de tandrete si delicatete, daca ti-a murit tatal. Cu toate ca avea numai note de sapte si de opt, se considera superioara intregii clase pentru ca ea juca rolul celei care ia totul foarte in serios. Ne sanctiona fiecare zambet, fiecare atitudine lejera, fiecare moment de relaxare. Era un buldog obez si al naibii. Pentru ea toate fetele frumoase erau curve si proaste iar toti baietii erau niste nenorociti pentru ca se uitau dupa fete frumoase. Nu citea mai nimic iar cand citea si ea cate o carte obligatorie, scotea tuturor ochii cu lectura ei si spunea niste parascovenii care te faceau sa te tavalesti pe jos de ras. Intr-o zi a spus si ea ceva despre Kafka. Va jur ca nu imi amintesc ce a spus. Dar a fost ceva meschin, ceva rautacios, ceva complet paralel cu ce se discuta, a fost ceva ca un scuipat aruncat peste discutie, stiu ca am tresarit. Iar profesoara noastra de germana, profesoara care fusese corecta tot liceul s-a intors catre fata asta si i-a spus: “Unii oameni nu ar trebui sa vorbeasca niciodata despre Kafka. Tu esti in categoria asta asa ca te rog sa nu mai scoti un cuvant, esti in pozitia in care trebuie doar sa asculti ce spun cei cu adevarat inteligenti.” Mi-as fi dorit sa am taria profesoarei mele de germana, siguranta de a face catalogari, impartiri ale lumii atat de usor.

Cand Bizaar m-a intrebat “cine sunt ceilalti?”, cine sunt, adica, romanii pe care toata lumea pare sa-i critice, de la oameni de valoare pana la non-valori ca Mircea Badea, mi-am amintit aceasta scena. Si am avut scurt tendinta de a insirui aici oamenii care nu ar trebui sa aiba dreptul de a comenta nimic, am avut tendinta de a insirui oamenii care nu au dreptul sa comenteze si nici sa critice Romania, in consecinta. Dar mi-am dat seama ca nu as face altceva decat sa recapitulez ceea ce am tot scris aici pe blog, mi-am dat seama ca am pana si eu nevoie de o pauza din a ma confrunta exclusiv cu partile rele ale societatii noastre. Si m-am gandit ca trebuie sa spun si cine sunt cei care au o nemultumire asupra careia merita sa ne indreptam privirea, sa izolez la un moment dat in acest post o categorie in mahnirea careia cred. Nu inainte de a face o scurta recapitulare a lucrurilor pe care le-am mai spus, in diferite feluri, pe diferite tonuri, in diferite contexte.

Bizaar are dreptate, aud des oameni criticand Romania insa, in clipa in care incerc sa adancesc discutia, ii vad ca ezita si ca, in mai putin de un sfert de ora, isi retrag plangerile la adresa Romaniei ba chiar se si impaca pe loc cu ele pana la urmatoarea enervare. Aceasta atitudine ma face sa ma gandesc la o poveste pe care am auzit-o de la profesorul meu de logica din facultate, profesor care incerca sa ne explice ca taranul roman isi injura vaca pentru ca o iubeste. Asadar, as putea sa spun scurt, fara alte complicatii, ca majoritatea romanilor isi critica tara pentru ca asta este modul prin care isi manifesta ei iubirea fata de ea. La fel ca si in relatii, nu conteaza daca iti bombani partenerul, daca esti nemultumit de el, preferi sa ramai cu el, ca sa ai material pentru bombaneli, jigniri si diferite tipuri de agresiune. Exista oameni care se hranesc din acest lucru, din barfa continua, din frictiuni continue, alimentate fals de multe ori. Acesti oameni nu vor sa schimbe nimic, ei chiar vor ca lucrurile sa nu se schimbe, asa incat sa nu le sece izvorul de combustibil pentru barfa. Ei s-au obisnuit cu nemultumirea perpetua, in clipa in care-i duci intr-un mediu armonios, fara mari probleme, devin agitati, ca intr-un sevraj. Au nevoie sa isi ia pastila de mizerie ca sa se simta din nou vii si utili. Mare parte din romani sunt asa. Am spus-o de multe ori: mare parte din romani iau o gura de aer curat in alta tara (la propriu si la figurat), se bucura in prima faza, incep sa bombane in a doua faza iar in a treia sunt nervosi de-a dreptul si de-abia asteapta sa se intoarca in Romania, pentru ca doar in aceste mecanism defectuos mai pot ei functiona, un mecanism pe care, asa cum am mai spus-o, ei il confunda cu vitalitatea. O situatie similara cu cea a omului descris intr-o carte de Konrad Lorenz, omul care odata iesit din oras si ajuns in mijlocul naturii perfect linistite, isi da drumul la muzica din masina pentru ca nu suporta linistea.

Dar nu vreau sa extind subiectul paragrafului de mai sus, am vorbit despre acesti oameni prea des. Am reusit sa ma detasez de acest gen de hrana, asa cum stiti, nu ma mai uit deloc la posturi romanesti de televiziune, nu mai citesc ziare sau reviste romanesti, nu ma mai intalnesc cu oameni care stiu ca au apetit pentru critica fara noima, fara tel. In clipa in care mi-am dat seama ca nu reusesc sa fiu altfel decat dezamagita in raport cu poporul meu, am hotarat sa plec, mi-am stabilit o data fixa, asa incat sa nu devin, fie si pe alocuri, ca cei pe care-i blamez. Am inceput sa lucrez cu straini si sa imi iau banii din proiecte straine pentru ca am considerat ca este foarte important sa nu profiti nicicum de pe urma tarii pe care nu o mai agreezi. M-am surprins intr-o vreme, aici pe blog, comentand aceleasi rahaturi pe care le comenteaza toata lumea: Oana Roman, Anca Florea, Mircea Badea, Laura Andresan, traficul, toate aceste fleacuri, toate aceste mici chestii care te uzeaza incetisor dar care iti dau senzatia ca esti in mijlocul lucrurilor. Cand, de fapt, esti complet in afara lor. Odata cu atitudinea mea fata de continua dezamagire in raport cu Romania, s-a conturat si acest blog, dincolo de preocuparea lui centrala si anumea cea de a-mi lasa dezvaluita personalitatea, asa incat din ce in ce mai multi oameni sa aiba incredere in a-mi vorbi despre pierderea cuiva apropiat in mail-uri.

Primul element care triaza criticii vehementi ai acestei tari este motivul pentru care o fac. Al doilea este pozitia din care o fac. Al treilea este modalitatea in care se hotarasc sa combata propria dezamagire in raport cu tara. Daca un om critica pana la epuizare ca spre finalul criticii sa se inmoaie si sa faca pace cu subiectul ca apoi, la prima enervare, sa il ia de la capat, nu e deloc bine. Consecventa este foarte importanta iar la noi inconsecventa se confunda de multe ori cu toleranta, cu bunatatea sufleteasca, cu intelepciunea. Daca din oboseala, din lipsa de argumente, dintr-o dispozitie buna ce te cuprinde fara legatura cu subiectul discutat, din lipsa de curaj renunti la parerea ta din cand in cand, atunci nu te poti numi un critic serios al Romaniei. Daca astazi ti se pare bine iar maine ti se pare rau ca apoi sa ti se para din nou bine inseamna ca nu ti-ai stabilit pozitia fata de Romania. Daca iti este bine in Romania dar o critici din presupusa iubire mentionata mai sus, nu esti, evident, nici atunci un critic pertinent. Daca profiti de pe urma Romaniei, avand un job sau o afacere pe care stii bine ca nu le-ai putea face la fel de profitabile in alta parte, iarasi nu mi se pare corect sa critici cu pofta Romania. Daca (si asta este foarte important) te incadrezi macar din cand in cand cu actiunile tale, cu manifestarile tale in cele pe care le condamni oficial, nu mai are rost sa spun ca nu esti un critic demn de luat in seama.

Si asta ne aduce la cei in a caror critica ar trebui sa credem. Pe scurt, sunt oameni care si-au dat intotdeauna silinta. Sa fie cultivati, sa fie muncitori, sa fie corecti, sa fie ecologisti, sa fie manierati, sa nu faca nici un fel de compromis, sa ajute tara asta fara sa ceara prea mult inapoi, sa invete oamenii din jur lucruri importante. Sunt oamenii care lucreaza la ei insisi, oamenii care nu se complac in greseala generalizata din jurul lor. Sunt oameni care inteleg ca a participa la mare parte din manifestarile poporului roman in acest moment reprezinta complicitate la ceva rau, nu la ceva bun. Sunt oameni care au avut, din toate punctele de vedere, o devenire puternica, civilizata, constiincioasa, devenire care aici nu le-a adus prea mult, devenire care a fost lovita de catre lipsa nevoii de devenire a poporului roman ca intreg. Ei nu au vrut sa-si indoaie coloana, numind aceasta indoire “dibacie”, pentru a trai mai bine, nu au vrut sa se pacaleasca si sa-i pacaleasca pe cei din jur. Sunt oameni care traiesc o viata occidentala in mijlocul romanismului agresiv si care nu isi pot pastra intimitatea intacta din cauza acestei agresivitati dar care nici nu pot indemna oamenii la trezire pentru ca sunt desconsiderati pentru asta. Pana la urma, sunt oamenii care indraznesc sa spuna, bland sau mai putin bland, ca lucrurile nu merg bine pentru ca radacina lor este putreda. Sunt oameni ramasi in exercitiul firesc si necesar de a schimba lucrurile de la radacina, de a privi radacina lucrurilor, fara sa traiasca in virtutea inertiei, oameni care inca mai cred intr-un inceput nou si demn al istoriei romanesti. Voci care se sting de foarte multi ani in mahnire teribila. Si uneori imi vine in minte o revolta cumplita intrebandu-ma cum pot atatia romani sa ignore complet tristetea in care ne-au murit atat de multi oameni valorosi. Tristetea in raport cu Romania, cu devenirea ei, nu ma intelegeti gresit. Nu aduc in discutia asta alte motive de tristete. Cum ne putem desconsidera in asemenea masura valorile incat sa nu ne concentram putin asupra lucrurilor pe care le-au spus sau scris legat de Romania? De ce alegem numai si numai ce ne convine? Cum putem sta linistiti admirand o personalitate, numind-o “romaneasca” si batandu-ne cu pumnul in piept pentru ca este asa, fara sa luam in calcul durerea neintrerupta a acestui om fata de tara in care s-a nascut, exilul dureros, de cele mai multe ori? Foarte des am impresia ca nu asteptam decat sa moara vocile care ne deranjeaza. Ca sa putem sa ne mai relaxam un pic si ca sa putem clasa atitudinea persoanei respective, fara a o mai redeschide vreodata. Nu vrem sa fim “judecatori ai trecutului” iar asta ni se pare o virtute, nu un defect. Nu vrem sa intelegem ca “progresul in istorie este un progres in constiinta”, asa cum scrie Emil Cioran. Nu vrem sa fim lucizi si sa ne constientizam cat se poate de realist propriile defecte. Nici la nivelul marunt, de sufragerie, nici la nivel mare, de istorie. Nu inteleg de ce ne cocolosim in asemenea masura carentele. Sunt constienta de complexul de inferioritate al unei natiuni cu o cultura mica si cu o istorie mica dar nedandu-ne seama ca trebuie sa compensam aceste lucruri, devenim, de multe ori, de-a dreptul periculosi. Agresivi, ursuzi, lipsiti de claritate. Mie imi pare optimista viziunea lui Cioran in privinta Romaniei, cea ca de un secol si jumatate nu am facut nimic altceva decat sa ne dam seama ca nu am facut nimic. Eu cred ca nu ne-am dat inca seama de asta sau, mai rau, ne-a trecut prin minte la un moment dat si am alungat repede gandul. Nu cred ca ne-am permis sa ne cufundam macar pentru cateva zile in tragedia trecutului nostru si imi permit sa spun ca romanii nu au deloc aceasta voluptate (nu sunt ironica) vitala: cea de a se cufunda realist intr-o durere. Noi mergem mai departe cu dureri nerezolvate, viata noastra de-acum e doar un fel de plasture peste o rana urata si mi se pare atat de banal, atat de simplu ceea ce spun incat uneori ma intreb cum de cineva se poate intreba de ce exista atat de multa nemultumire si atat de multa stagnare in Romania.

De ce ne place sa ne balacim, nu stiu. De ce nu reusim sa erupem, nu stiu. De ce sarim la beregata celui care ne semnaleaza lipsa noastra de istorie ca lumea si lipsa noastra de putere, nu stiu. Din pacate, acest refuz de a te confrunta cu problemele care te-ar putea indispune si care ti-ar putea clatina putinul simt identitar pe care-l ai este un fenomen extins nu doar in privinta istoriei ci si in privinta vietii de zi cu zi. Vad zilnic probleme pe care ma lupt sa le rezolv si care s-ar putea rezolva dar a caror rezolvare nu intereseaza pe nimeni. Am scris de multe ori despre lipsa de reactie care m-a impietrit: copii care sufera de autism si nu sunt dusi la doctor din teama ca rudele sau vecinii ar putea rade, dependente de alcool care sunt denumite “spirit petrecaret”, abuzuri ale parintilor asupra copiilor care sunt numite “iubire parinteasca” si cate si mai cate. La nivelul asta mic, nu la nivelul mare. Nu are rost sa spun ca ele sunt legate foarte strans. Romanul e mandru, stupid de mandru, deplasat de mandru. El nu vrea sa fie contrazis, el nu vrea sa fie lamurit, el vrea sa i se ofere doar combustibilul de care are nevoie pentru a supravietui.

Cine sunt ceilalti? In primul rand sunt cei care sunt nemultumiti pentru probleme marunte care le deranjeaza lor linistea superficiala, sunt cei care nu sunt preocupati de situatia natiei, de situatia Romaniei in istorie ci de confortul propriu. Sunt cei care vor sa primeasca ceva de la tara, nu cei carora le-au fost refuzate incercarile de ajutorare, sunt cei care vor sa se ajute pe ei insisi fara sa stie de ce ajutor au nevoie de fapt, sunt cei care critica pentru ca le place, nu o fac cu o durere imensa in suflet si cu speranta ca lucrurile se vor schimba, facand in fiecare zi ceva pentru aceasta schimbare si cazand infranti la finalul fiecarei zi pentru ca, asa ca in intreaga cultura si istorie romana, lucrurile nu se leaga din lipsa de forta si de consecventa. Sunt cei in tavalugul carora intra absolut oricine, cei care nu au un sistem de valori, cei care critica la fel de josnic si un om ca Horia Roman Patapievici si un om ca Serban Huidu. Pentru ei Patapievici si Huidu sunt pe acelasi nivel, ei sunt material de porcaiala, nu conteaza ce sunt ei, de fapt, si care sunt diferentele dintre ei.

Iar ceilalti? Cei pe care se presupune ca ii critica toate categoriile sociale, de la oameni de valoare pana la Mircea Badea si tigani? Ceilalti nu exista. Intr-o zi “ceilalti” pot fi unii, in alta zi “ceilalti” pot fi altii. “Ceilalti” sunt pentru romani cei care-ti stau in drum la un moment dat, cei care te enerveaza la un moment dat, nu sunt o categorie omogena care sa poata fi definita. Intri arbitrar in randul “celorlati” si iesi arbitrar din randul lor.

~ prin confruntadurerea pe 23 octombrie 2008.