“ma-ta are cinci gandaci”

Ca in multe situatii din Romania, dificultatea centrala este: “de unde sa incep?”. Atat a celor care chiar vor sa schimbe ceva cat si a celor care nu vor sa schimbe nimic. Diferenta dintre cele doua categorii este ca prima admite ca este intr-o dificultate iar cealalta nu. Cealalta considera, in mod tragic, ca a inceput. De unde sa incep eu, asadar, sa explic niste lucruri care mie imi par de bun simt elementar, de unde sa incep eu sa lamuresc niste premise care mie imi par de bun simt elementar? Daca cineva ajunge sa iti spuna “un demers care nu este obiectiv inseamna ca e fals”, iti pune instantaneu o imensa greutate pe umeri. Si nu pe cea la care va ganditi in prima instanta, cea a jignirii, aia conteaza mult prea putin pentru mine, ci pe cea a explicarii unor notiuni pe care tu credeai ca le stapaneste toata lumea cel putin la fel de bine ca si tine. A nu stapani toate fatetele unor notiuni garanteaza confuziile marunte sau mari care te indeparteaza de subiect – o banalitate care vad ca nu este o banalitate pentru toata lumea. De foarte multe ori cand avansez intr-o discutie cu un roman, fie ea conflictuala sau nu, mi se adauga diferite greutati pe umeri si toate tin de explicarea limpede a notiunilor implicate si a rationamentelor implicate in acea discutie. Lumea nu are cine stie ce informatie, pe scurt spus. Si nu e cu suparare. Cu suparare e ca nu vrea sa o obtina. Romanii sunt agatatori si ei se agata mai ales de propriile idei preconcepute, idei care inglobeaza niste notiuni imbacsite si neprobate, asa cum ii sta bine oricarei idei preconcepte.

Imi dau seama, incetul cu incetul, care sunt mecanismele stagnarii acestei tari. Aceasta folosire de notiuni neprobate este unul din ele. Romanii, la fel ca multe categorii sociale joase ale altor tari, au cateva notiuni pe marginea carora nu poti discuta: parinti, religie, nationalitate. Pentru romani este inca de neconceput sa te duci la psiholog pentru ca relatia cu parintii ti-a facut rau, este de neconceput ca un parinte sa-si ceara iertare pentru greselile din comportamentul lui, “sa nu se uite, totusi, cine este parintele si cine este copilul”. Cat despre religie, totul pare cat de cat civilizat pana cand apare o alta religie in zare sau pana cand cineva indrazneste sa discute despre crestinism ca despre orice alta notiune a acestei lumi. La fel si cu nationalitatea. La fel si cu obiectivitatea, am constatat in ultimele zile. Romanul vad ca scoate obiectivitatea ca ultim as din maneca atunci cand cineva indrazneste sa-i critice ideile preconcepute. Daca indraznesti sa critici, se face apel la obiectivitate. Cred ca aceasta presupusa obiectivitate este elementul cu care oamenii au fost cel mai des manipulati in Romania pseudo-intelectuala a ultimilor ani. Multe din atacuri, minciuni, demolari fara scrupule de idei au inceput, din cate imi aduc aminte, cu “haideti sa fim obiectivi”. Pentru mine acest indemn a devenit semnalul de alarma ca ceva nu convine cuiva si ca atunci este nevoie de o infierare a poporului impotriva celui care a indraznit sa tulbure apele printr-un efort vivace de sinceritate. Romanul tresare la chestia asta cu “sa fim obiectivi”. “Obiectiv” a devenit un fel de Isus, un fel de mama. Cand, de fapt, obiectivitatea la noi nu este, in mare parte, decat lasitate. “Sa fim obiectivi” echivaleaza cu “sa schimbam subiectul” sau cu “sa-l mai diluam macar”, incep sa nu mai am prea multe indoieli in aceasta privinta. “Sa fim obiectivi” inseamna sa ne agatam de cacaturile pe care le avem si sa nu vrem altceva, sa ne scuzam lenea si incapacitatile, sa ne camuflam gaurile sistemului de gandire si sa ramanem in aceeasi pozitie, ca nu cumva sa vada lumea ca nu mai stim sa mergem ca lumea.

Nu are rost sa spun ca rationamentul conform caruia orice nu este obiectiv este fals este de un infantilism teribil. Acest rationament implica, asa cum se intampla de prea multe ori in Romania, negarea integrarii termenului de “obiectivitate” intr-un context cultural, implica negarea altor valori si concepte, conferindu-i arbitrar valoare suprema acestei notiuni, asa cum fac romanii cu multe. Obiectivitatea nu este o valoare suprema, absoluta, ea este o modalitate de a aborda realitatea, nu mult mai mult de-atat. Sanatatea unei societati si a unei culturi este ca nu se agata de concepte, punand cateva pe un piedestal pe care ajung sa se prafuiasca. Rularea conceptelor, contrazicerea lor cu argumente, plasarea lor in contexte diferite, construirea de teorii care sa le inglobeze, toate astea dau o miscare gratioasa unei societati, nu o miscare impiedicata si tafnoasa. Obiectivitatea este si ea o varianta. Asa cum subiectivitatea este si ea o varianta, asta ca sa reduc totul la un minimum digerabil. A spune ca un demers lipsit de obiectivitate este fals, neaga instantaneu orice alta varianta de abordare a realitatii. Lipsa de cultura profunda, lipsa de intoarcere pe toate fetele a unei notiuni ne poate duce (si o si face des) pe fundaturi din care nu se mai poate iesi. Fundaturile par sa le placa romanilor. Fundatura e un loc cald, in care poti sa stai in siguranta, sa nu te mai misti si nici sa nu risti sa vina cineva si sa te depaseasca.

Dar sa revenim la notiunea de obiectivitate, incercand sa gasim un numitor comun al tipurilor de obiectivitate (filozofica, stiintifica, istorica, jurnalistica): numitorul comun ar fi cel ca un adevar obiectiv ramane adevarat in orice conjunctura, indiferent de gandurile si sentimentele care-l inconjoara. Iar un adevar subiectiv este cel care este adevarat doar in anumite locuri si momente, doar pentru anumite persoane. A condamna pe cineva ca nu este obiectiv, asadar ca este subiectiv, este un demers neproductiv. A condamna pe cineva ca alege o abordare asupra realitatii diferita de a ta este un demers primitiv, evident. Asadar, in acest punct eu sunt subiectiva. Si, credeti-ma, sper ca adevarul pe care-l spun sa fie valabil doar in acest context, doar in acest moment. Subiectivitatea este abordarea care echilibreaza obiectivitatea. Iar noua, romanilor, ne lipsesc abordarile alternative care sa tina lucrurile in balanta. Nu avem informatia necesara pentru a tine lucrurile intr-un echilibru sanatos. Ma tem ca nici macar nu intelegem nevoia mentinerii lucrurilor intr-un echilibru sanatos. Adevarul e unul singur pentru romani, Dumnezeu e unul singur, in clipa in care cineva indrazneste sa ne prezinte alternative, devenim niste tauri furibunzi in stare sa darame orice alternativa doar pentru ca nu este cea de care s-au agatat de multa vreme. Nu este intamplator faptul ca Dan Selaru si trestie franta sunt cei doi care au acuzat cel mai vehement lipsa mea de obiectivitate, amandoi sunt persoane care nu accepta alternative. Unul dintre ei la ideea de obiectivitate iar celalalt la ideea de crestinism.

Lacunele in cultura si lacunele in exercitiul dialogului real si constructiv te pot duce pe niste piste a caror falsitate sa te infasoare in asemenea masura incat sa nu mai poti respira si atunci orice constatare a ta sa fie gafaita, nu clar articulata. Atunci cand vorbim despre lucruri grave asa cum este coruptia pe toate planurile a societatii romanesti, nu ne putem permite sa nu ne fi facut lectiile culturale si istorice iar ceea ce poate parea la mine un simplu discurs emotional, este un discurs care-si cunoaste foarte bine ingredientele si limitele, un discurs care isi cunoaste foarte bine notiunile si incadrarea lor. Ceea ce pare a fi doar pasiune aruncata in toate partile, este, de fapt, o abordare serioasa, profunda a societatii noastre. In acest moment.

Pentru oricine din aceasta lume exercitiul filozofiei este un exercitiu vital. Si nu ma refer aici la cateva citate care suna bine si adanc ci la exercitiul argumentatiei filozofice. Daca cineva nu are nativ sau dobandit altfel exercitiul argumentatiei atente, detaliate, sa citeasca macar o singura opera filozofica. As indrazni sa spun Immanuel Kant dar asta, ca sa glumim un pic, asta ar fi subiectivitate pura. Ca sa nu mai zic ca ati putea descoperi ingemanari care sa-mi cante in struna cum ar fi cea ca nu putem spune ca un obiect este adevarat sau fals ci doar ca el exista – cam cum abordeaza si buddhismul lucrurile. Cam cum nu abordeaza deloc crestinismul lucrurile. Plasarea noastra in pozitia de instante este ridicola, plasarea noastra in pozitia instantei obiective, este ridicola, de fapt. Desconsiderand in timpul asta alte variante si pierzandu-ne calitatea de a fi obiectiv chiar pe parcursul insistentei noastre asupra acestei virtuti. Plasarea sub mantia protectoare a unei presupuse virtuti este caracteristica poporului roman. Si calcarea in picioare a oricarei alte virtuti care se pare ca o contrazice pe cea sub care te-ai plasat. Romanii au un talent extraordinar in a distruge alternativele, rar am vazut un asemenea talent si o asemenea perseverenta. Alternativele sunt dusmanul suprem si ele trebuie distruse. Ele ne ataca, ne si nelinistesc si s-ar putea sa ne si schimbe perspectiva asupra lucrurilor iar asta ar fi de nesuportat. Nu ai voie sa gandesti alternativ, nu ai voie sa actionezi alternativ, nu ai voie sa faci altfel. Iar daca o faci, atacul la adresa ta va contine un circ deconcertant, care va face apel la tot ce nu ar trebui sa existe intr-o critica realmente constructiva: la lovituri, la intimidari, la argumente strict emotionale aruncate hodoronc-tronc, la denigrari, la atacuri personale care nu mai vad de multa vreme teoria atacata. Inteleg acum si de ce romanii nu au filozofie si, cu riscul de a supara din nou multa lume, o cultura coerenta si ca lumea. Din pizduire calduta si dorinta de a-ti impune la nesfarsit punctul uzat de vedere nu se naste cine stie ce cultura. Iar, probabil, atunci cand cineva avea energie si patos, era considerat agasant sau de-a dreptul nebun. Cand cineva indraznea sa fie consecvent in patima lui, trebuia redus la tacere sau, mult mai potrivit spus, redus la mahnire. Putinele idei importante pe care le-a construit cultura romana nu au fost continuate, au fost fie puse in vitrina, fie calcate in picioare. Nu avem nici cultura continuitatii pentru ca nu avem cultura dialogului, micuta problema pentru a carei aducere in discutie am fost acuzata, in loc sa discut despre “lucruri importante”. Nu am aflat care ar fi astea dar stiu deja: sunt altele. Oricare alt lucru care nu este lucrul pe care cineva incearca sa-l defineasca si aprofundeze. Problemele romanilor sunt intotdeauna altele. “De asta ne arde noua acum?” ar trebui transformat in sloganul tarii. Pentru ca noua ne arde intotdeauna de “altceva”, mai exact, nu ne arde niciodata de nimic. In afara de cacarea in capul celuilalt, caracteristica des recunoscuta in privinta poporului roman, nu sunt eu prima sau ultima care constata lucruri evidente. Si de facut bani, ca a fost foamea mare prea mult timp.

Ma distreaza sa ma gandesc, nu doar legat de agitatiile recente, cum ar fi trebuit sa fiu, ce ar fi trebuit sa fac pentru a fi pe placul societatii romanesti. Sa spun ca ne-am impacat, ca am gresit, ca mi-am dat seama ca nu am fost obiectiva, ca nu exista fericire, alternativa, corectitudine pura, sa fac si alte natii de cacat, hranindu-ma din acest lucru si considerand acest lucru o virtute a poporului roman? Ar fi trebuit sa insist asupra greselilor altor societati, asa cum romanii insista asupra defectelor altor oameni in discutiile lor, ar fi trebuit sa relativizez calitatile oricarui alt popor si sa le caut mizeria, greselile, ezitarile, neluand in seama corectarea lor? Ar fi trebuit sa incetez cu nemultumirea in fata nedreptatii si sa ma ocup calm de lucruri. Nu stiu exact de care, ca nu pare sa fie nici unul demn de luat in seama dar sa zicem ca as fi ramas la preocuparile mele obsesive de care nu ar trebui sa ne arda. Si ar fi trebuit sa scriu: “Intr-o zi l-am vazut pe Horia Roman Patapievici vorbind cu un domn care era responsabil cu pazirea dosarelor noastre. Domnul Patapievici insista pe absurdul situatiei necuratarii propriei istorii si dadea drept exemplu Germania de Est in rezolvarea situatiei dosarelor. Domnul cu care vorbea ranjea, stiind foarte bine ca toate teoriile astea ale domnului Patapievici nu vor duce nicaieri. Domnul Patapievici era consternat si singur in aceasta problema. A plecat umilit si mahnit de-acolo. De atunci si pana acum nu s-a rezolvat mare lucru in aceasta privinta.” Si sa pun un clip de pe YouTube. Peste un timp sa scriu: “Astazi, in Parlament, s-a produs o altercatie intre Corneliu Vadim Tudor si Horia Roman Patapievici. Alaturi de acesta din urma se afla si Gabriel Liiceanu. S-au adus invective din ambele parti.” Si sa pun alt clip. Si sa inchei cu o constatare gen Victor Ponta: “amandoi si-au spus numai porcarii”. Situatia, asa cum stiti, fiind una in care Vadim ragea miselii iar Horia Roman Patapievici spunea sa se noteze ca tocmai se comite un abuz.

Sa se noteze ca tocmai se comite un abuz. Unde sa se noteze? Si, mai ales, de catre cine? Si, mai presus de toate, de ce sa se noteze? Sa fim obiectivi: abuzuri se comit peste tot, sigur si Patapievici a comis un abuz pe undeva, Vadim nu e rau intentionat si are si el partea lui de dreptate, Romania este pe drumul cel bun dar merge mai incet pentru ca nu e usor sa-ti revii din nemernicie si, in fond, un fapt devenit deja celebru aici pe blog, islandezii s-au imprumutat de la rusi iar noi nu. Noi am reusit sa ne mentinem pe linia de plutire in aceasta criza financiara si asta nu e rau. Dar imi este teama ca vom reusi sa ne mentinem pe linia de plutire si in alte crize pentru ca noi nu percepem crizele nici daca ne pocnesc in fata. Suntem saltimbancii absoluti, putem ingropa orice eveniment, bun sau rau, fara argumente, pentru ca suntem obiectivi iar obiectivitatea, ce este ea, pana la urma? Ii subliniez lui trestie franta ca acum urmeaza o ironie, ca sa nu mi-o iau, ca nu stiu daca mai rezist la citate din Biblie. Ce este, asadar, pana la urma, obiectivitatea? Capacitatea de a porcai si sufoca orice fel de iesire din mediocritate. Asta este obiectivitatea si atunci pot sa declar ferm ca romanul e cel mai obiectiv om pe care l-am cunoscut.

Later edit: in “De ce iubim femeile” a lui Cartarescu, apare la un moment dat, o poezioara scrisa pe un perete de closet, redau din ea cateva versuri:“Ma-ta are cinci gandaci/ Unul misca,/ Altul pisca,/ Altu-nvarte la morisca,/ Unul face taitei/ Si-altu-si baga pula-n ei!”. In aceasta corecta radiografie a societatii noastre, eu sunt ala care misca.

~ prin confruntadurerea pe 21 octombrie 2008.