taierea de la radacina

Eu am un sistem digestiv bun, am un organism foarte sanatos, in general, nu imi amintesc sa fi fost cu adevarat bolnava vreodata. Ceea ce pare a fi o stare cumplita pentru cateva ore, trece ca si cum nu ar fi fost si ma lasa revigorata, ca si cum as fi stat luni in sir pe malul marii, in vacanta. Microbul care reuseste sa ajunga in organismul meu este gonit cu fermitate, nu lasa urme si nu ma slabeste cine stie ce. Dar, asa cum trateaza fiinta mea toate cele, e o lupta dura, in care nu ma intind si las microbul sa-si faca de cap ci il sfidez cum pot mai bine.

In ultimele zile, asa cum stiti, s-a generat o micuta debandada la mine pe blog legat de plecare si de ramanere, implicit. Ceea ce mi-a parut, asadar, de nedigerat initial, mai ales cand Dieter mi-a scris un mail despre cat de mult a gresit dand inca o sansa comunicarii cu romanii, a fost digerat si mi-a dat o stare perfecta, curatata de orice fel de impuritate. Mecanismul mintii mele functioneaza ca nou, nu simt nici o ingreunare a lui. I-am raspuns lui Dieter la mail rugandu-l sa se plimbe pe o strada din Berlin despre care am aflat datorita Fursecului Mecanic, Rosa-Luxemburg Strasse. Intr-un post adorabil despre o reteta conceputa de catre un doctor national-socialist, Fursecul Mecanic a pus o poza a unui cub imens pe care scrie “Mitte gegen Rechts”. Acest cub este una din multele reactii ale locuitorilor din partea centrala a Berlinului impotriva unui magazin deschis de catre niste neo-nazisti danezi. Intai acestia au incercat sa aiba un magazin langa Alexanderplatz dar el s-a inchis la presiunile societatii germane, acum au un magazin pe Rosa-Luxemburg Strasse urmand ca si acesta sa se inchida, probabil, curand. Pe langa spargerea geamurilor, pe langa pictarea magazinului de catre activistii anti-nazisti in timpul unor marsuri legale de protest sau in timpul unor operatiuni secrete, pe langa un blog dedicat strict inchiderii acestui magazin, berlinezii pun si acest cub mare in fata magazinului. Eu sunt in stare sa privesc minute in sir astfel de simboluri ale luptei sustinute, ma incarca si imi confirma perseverenta mea in a ramane incrancenata pe curatarea oricaror reziduuri ale ororilor istoriei.

La noi ar fi mai dificil, ce-i drept, ar trebui sa fie cuburi din astea in fata prea multor magazine bucurestene, dat fiind ca sunt prea multe magazine in Bucuresti facute de catre fosti securisti, de catre fosti comunisti. Asa ca, la fel ca in mai toate privintele, preferam sa nu incepem. Nu avem putere si nu avem un precedent in obtinerea dreptatii. Nimeni nu vrea sa inceapa sa-l creeze iar cei care ar vrea sunt tratati ca si cum si-ar fi pierdut mintile. Intotdeauna romanii te indeamna sa te concentrezi asupra unui alt lucru, asupra unui lucru mai important, rar am vazut romani care sa se anime la o initiativa justitiara, rar am vazut romani care sa aiba incredere ca perseverenta unui singur om poate schimba enorm. Ne scuzam pe noi, acuzand strainii si spunem: “Bine, ma, da’ la ei se si intampla ceva daca iei atitudine.” Da. Si cui ii datoreaza ei asta? Nu lor? Nu perseverentei lor, nu nevoii lor de curatare a istoriei? Este atat de simplu: daca un sistem vede ca nu poate avansa din cauza perseverentei cuiva in a-i sublinia greselile, sistemul nu va putea continua neclintit. Dar sistemul nostru stie ca termenul de “neclintit” nu mai are de multa vreme o valoarea constructiva in Romania. La noi neclintita e doar putrefactia. De fapt, stati, ca putrefactia nu e neclintita, ea avanseaza prin definitie.

Nu ne pasa de esenta lucrurilor dar indraznim sa ne dam profunzi, indraznim sa numim strainii superficiali, egoisti, inculti. De ce ii numim asa? Pentru ca nu amesteca lucrurile si atunci ele par simple, prea simple pentru mintea romaneasca obisnuita sa toarne sute de argumente irelevante in context. “Cu ei nu se poate discuta profund” si sa va spun ce inseamna asta din punctul de vedere al romanilor: “Cu ei nu poti sa bati campii”. In timp ce romanii se vor intinde la o discutie lunga aburita de vin, o discutie in care fiecare participant va incerca sa demonstreze ca e si el cineva, ca e citit, ca are cunoscuti sus-pusi, ca are pareri, strainii vor avea o discutie aplicata, perfect lucida, strainii vor avea un plan. Il vor pune in aplicare si, impecabil sau nu, el va genera alt plan la care va reactiona alt grup si asa mai departe. O inlantuire de reactii lucide, convinse, asa cum este si cultura solida. In timp ce romanii ar spune ca este ridicol sau inutil sa pui un cub in fata unui magazin si ca este ridicol sau inutil sa faci un blog care sa urmareasca ce se intampla cu magazinul in cauza, strainii nu se tem atat de tare de ridicol si isi duc pana la capat ideile, mobilizand cat mai multi oameni. Iar adevarul legat de acest lucru este mai trist decat pare pentru romani: strainii nu vor sa se auda vorbind sau sa se laude, sa se bage in seama, ei dau dovada de cel mai autentic altruism, facand tot posibilul pentru a mobiliza si pentru a schimba ceva realmente. Pe ei nu ii intereseaza “cum da” toata treaba in ochii lumii sau cat de mareata este initiativa lor in ideea in care va fi legata de numele lor, pe ei ii intereseaza sa rezolve o problema si nu se lasa pana cand nu o rezolva.

Un magazin deschis de niste neo-nazisti danezi. Vizitat de extrema dreapta din intregul Berlin, cu haine sub o marca iubita de catre dreapta germana – “chiar asta este important?”, ar intreba romanii. Da. Si sa va spun ce este mult mai important de-atat: faptul ca fiecare vanzator din alte magazine de pe strada si fiecare trecator de pe strada, odata intrebat de catre presa cum se raporteaza la noul magazin, a spus ca este revoltat si ca aceste magazin nu ar trebui sa functioneze, ca ii mahneste si ca le strica strada, ziua, demnitatea, in ultima instanta. Un citat al unui vanzator mi-a atras in mod special atentia: “In Germania trebuie sa existe toleranta zero pentru orice manifestare a nazismului. Nu ne permitem luxul altor tari si anume cel de a ingadui, fara exceptie, libertatea de expresie.” Din punctul meu de vedere, nici romanii nu il au. O tara care a imbratisat cu atat de multa pofta, cu atat de multe abuzuri, cu o asemenea distrugere monstruoasa a intelectualitatii, comunismul, nu isi permite sa joace nonsalant rolul libertatii. Nu pana cand nu isi curata constiinta facand tot posibilul pentru a lamuri mizeria istorica trecuta si prezenta a Romaniei. Nu pana cand nu se trezeste din impacarea mioritica si duioasa cu oroarea.

I-am spus, asadar, lui Dieter sa se duca pe acea strada, sa traga aerul de-acolo in piept. I-am spus ca cei care suporta sa traiasca in Romania sunt niste lasi, in permanenta complicitate cu nedreptatea teribila si ca inteleg perfect de ce a plecat, inteleg acum mai bine ca oricand ca aceasta complicitate neintrerupta, chiar vesela, petrecareata cu nedreptatea a surpat la increderea mea in oameni. Nu doar el ar trebui sa paraseasca Romania pentru ca mama lui, profesoara de franceza la Facultatea de Litere din Bucuresti, a fost omorata de catre un om care nu a fost nici macar anchetat. Ci, daca tot nu iesim in strada pentru mama lui sau pentru atatea alte abuzuri, ar trebui sa plecam macar din Romania, asa incat sa nu participam la mizeria acestei tari si sa ne acuzam apoi, in cazul in care vom mai fi capabili de un exercitiu de sinceritate, pe patul de moarte pentru complicitate la distrugerea coloanei vertebrale a unei tari.

Nu cred ca cei care lupta acum pentru inchiderea magazinului neo-nazist se gandesc ca in alte tari se intampla lucruri mai rele de-atat. Nu cred ca isi scuza lipsa de reactia spunandu-si ca in unele orase esti impuscat la stop sau ca are si societatea germana o inertie dupa nazism, nu cred ca isi spun ca un amarat de magazin nazist nu are cine stie ce importanta in mersul tarii sau in mersul vietii proprii, nu cred ca se gandesc sa vada partea plina a paharului german. Ci, adaugand inca un element la lunga si determinata lupta impotriva oricarei forme de nedreptate, cu lectia unei istorii patate bine invatata, se concentreaza asupra oricarei probleme ce reitereaza greseli fara echivoc. Nu isi spun ca asteapta sa moara neo-nazistii, nu isi spun ca fac si ei parte din farmecul locului ci noapte de noapte, zi de zi, in diferite feluri, condamna, ataca un ingredient al ororii. Un mic ingredient. Asa sunt ei invatati. “Wer den Pfennig nicht ehrt, ist die Mark nicht wert.”

Este interesant si tragi-comic in acelasi timp sa vezi cum poporul roman isi prezinta trecutul, prezentul, intentiile, ideile cu emfaza, cu grandomanie, romanul are vesnic planuri mari, el este superior tuturor popoarelor, el nu se incurca in mici mizerii de un derizoriu ridicol, el este mai presus, el are o relatie speciala cu Dumnezeu, cu natura, cu economia, cu crima, cu prostia, cu incultura, el are o relatie speciala cu tot ce il inconjoara si tocmai de-aia, din prea multe relatii speciale, nu stie ce sa aleaga si sfarseste neavand, de fapt, nici o relatie speciala. Strainii nu au prea multe relatii speciale, ei sunt mai prostuti si mai amarati, ei isi ocupa timpul cu maruntisuri pe care Dumnezeu nici nu le vede, atat de mici sunt. Asa sunt ei: maruntei. Stau si picteaza magazine neo-naziste punandu-le cuburi in fata. Iau atitudine fata de chestii marunte si nu inteleg ca viata nu este despre asta, ca nu are rost sa te preocupe fleacuri ca nazismul.

Daca ei, carora justitia le-a dat satisfactia condamnarilor reale nu formale, si tot nu se opresc din vigilenta lor impecabila, noi ce ar trebui sa facem? Si stiti de ce justitia le-a dat dreptate? Pentru ca nu s-ar fi putut altfel, ei nu ar fi putut trai altfel, asa superficiali si egoisti cum sunt. Dreptatea nu este ceva la cheremul conducerilor, nu este ceva ce unele popoare au norocul sa primeasca si altele nu. Se face daca oamenii isi doresc cu adevarat dreptatea.

Sa capatam exercitiul lor, cat mai e timp, cat inca ne mai putem trezi din ameteala, din letargie. Sa va spun o poveste ingrijoratoare: eram intr-o dimineata superba si curata la München, pe Leopoldstrasse. M-am asezat sa imi beau cafeaua intr-una din cafenelele mele preferate si cea care mi-a adus cafeaua, m-a intrebat daca ii permit sa imi arate si o petitie pe care, eventual, sa o si semnez. Am acceptat, evident. Petitia viza un copacel de pe strada, copacel care ar fi trebuit sa fie taiat pentru ca urma sa se construiasca o linie de tramvai. Semnand petitia, te impotriveai taierii copacelului. Va spun sincer ca eu nici nu mi-am dat seama ca e copac, am zis ca e o floare mai maricica. Am stat eu si m-am gandit un pic la toata treaba si am semnat petitia: floare sau copac, nu voiam sa taie nimeni planta. Fata care ma servea mi-a multumit foarte sincer, a stat putin de vorba cu mine povestindu-mi cand a fost plantat copacul, ce fel de copac e, cat mai are pana ajunge la maturitate. Am plecat si m-am dus la libraria de pe Leopoldstrasse unde casierul a inceput sa imi povesteasca tot despre copac, eu i-am spus ca am semnat petitia la Vanilla Lounge, el mi-a multumit si mi-a dat o bomboana dintr-un bol de langa casa de marcat. Mi-a tinut o teorie insufletita despre agresiunea constructiilor asupra naturii. Si, in mintea mea de romanca, a incoltit urmatorul gand: “daca mai intru undeva si vrea cineva sa imi dea o petitie pentru copac, o sa inceapa sa ma manance pielea de nervi. Eu vin din oroarea aia de tara in care nou nascutii sunt spalati cu solutie de podele si astia ma freaca la cap cu sfrijitura aia de copac”. Si tocmai genul asta de atitudine nu as vrea sa mai incolteasca niciodata in mintea mea. Pentru ca daca nazistii nu isi fac magazin si daca Primaria nu taie un copacel, inseamna ca nedreptatile nu au spor intr-o societate, inseamna ca cei care le fac sau vor sa le faca, au o mica teama la gandul ca s-ar putea sa nu le iasa. Iar teama asta le vine din faptul ca de partea cealalta, a celor corecti, exista determinare pe orice problema, fie ea si marunta in aparenta, teama asta le vine din faptul ca fiecare din cei de partea cealalta crede ca este deosebit si nu ca parerea lui este doar o parere la fel ca orice alta parere, nu este “una din milioane cu mai multa sau mai putina importanta” ci este una din milioane dar cu multa importanta.

“Crezi ca deja e importanta parerea ta, te iei prea in serios” mi-a spus Dan Selaru. Cred ca aceasta fraza este chintesenta taierii de la radacina a oricarei initiative care incearca sa schimbe lucrurile, cred ca in Romania, putinii care au incercat sa reactioneze la mocirla in care traim, au auzit de undeva o fraza asemanatoare.

Cand te afunzi in cacat, nu poti sa fii obiectiv ci trebuie sa strigi disperat, ca sa te auda cineva. Noi nu ne permitem inca luxul de a fi obiectivi, ca sa-l parafrazez pe vanzatorul german.

~ prin confruntadurerea pe 19 octombrie 2008.