scoaterea omului din context

In timp ce desprinderea unui citat din context imi pare nepotrivita, inutila, o jignire la adresa contextului ca intreg, aprob si chiar sustin desprinderea omului de context. Intotdeauna am avut fascinatia gandurilor proprii care duceau oamenii intr-un context nou, complet diferit de cel in care fusesera formati. Iar gandurile nu erau din cele frumoase, neaparat, nu ma gandeam la frumusetea unei evadari paradisiace, ma gandeam mai degraba la cate parale face un om dincolo de contextul care il tapeteaza, dincolo de contextul in cadrul caruia a stat respirand rar, fie din prea multa teama, fie din prea multa oboseala, fie, pur si simplu, din lipsa provocarilor, din comoditate.

Nu am crezut niciodata ca poti reusi in orice context, acest mit, acest cliseu mi-a displacut intotdeauna, fie si doar prin simplitatea lui, fie si doar prin caracterul populist, prin lipsa de nuante. Nu mi-a placut nici viziunea americana asupra succesului. Nu, nu cred ca oricine poate sa ajunga presedinte indiferent de locul si felul in care a fost crescut. Dar cred totusi ceva si acest ceva are aer populist sau poate fi suspectat ca are: cred ca poti iesi din orice context, cred ca poti sa nu depinzi de context, asta cred, da. Dar nu cred in iesiri construite zi dupa zi, ca un tunel, cu ambitia de a ajunge intr-un loc mai bun ci cred in acceptarea senina, in revelatia subita a faptului ca nu esti atat de legat de context pe cat crezi. Nu ii datorezi atat de mult pe cat crezi si nu trebuie sa ramai prins in el, mascand aceasta lipsa de curaj cu recunostinta fata de contextul care te-a format.

Contextul este o haina. Uneori e potrivita, iti sta bine, nu face nota discordanta, nu te jeneaza, iti este confortabila si te reprezinta. La un moment dat, cand se uzeaza, cand se labarteaza, cand iti dai seama ca nu mai ai chef sa porti o anumita culoare, ca aceasta culoare nu mai reprezinta nimic in interiorul tau, iti schimbi haina. Ar trebui sa ai curajul sa mergi in fundul gol dar nu il ai asa ca un maximum de curaj este cel de a-ti gasi un invelis care sa te reprezinte si care sa te faca sa te simti confortabil in iesirile tale din casa. Nu vad rostul in a dovedi ca esti o persoana extraordinara in pofida unor haine in care nu te simti bine. Sunt doar niste haine. Asa cum contextul in care traiesti este doar un context. Cat timp te simti confortabil in el, ramai in el. Cand nu te mai simti confortabil, pleci. Romanii se desprind greu. Se desprind cu multe griji, se desprind gandindu-se la aspecte practice in primul rand, nu vor sa-si lase casele, “agoniseala”. Iar asta este primitiv, denota o lipsa de siguranta pe valoarea ta reala, nevazuta si pe ideea de valoare, in general. Romanii iau prea in serios raportarea la tara lor si asta vine din nesiguranta si nationalism generat de nesiguranta, nu din cine stie ce lupta de a contribui la binele tarii. Asa cum romanii se agata de viata, traind ca niste bezmetici dar luand medicamente si operandu-se mult prea des, tot asa se si raporteaza la contextul in care traiesc: se misca greoi prin el, nu au rabdare sa-i disece mecanismele si sa le inteleaga, sa le curete dar isi gasesc combustibil nociv pentru a mai functiona inca o bucata, agatandu-se cu fervoare de mecanismul imputit si muribund. Pentru ca incep sa se identifice cu el, functioneaza ca el si isi dau seama, chiar daca nu recunosc, ca ar tusi daca s-ar alimenta cu un combustibil ca lumea si ca s-ar misca stangaci intr-un mecanism performant.

Din toate popoarele in mijlocul carora am trait, romanilor le vine cel mai greu sa creada ca exista viata dupa moarte. Si, ce este interesant si trist in acelasi timp, este ca nu vor sa auda argumentele care ar sustine treaba asta, daca macar nu simt in ei ca nu se poate sfarsi viata atat de simplu cum isi inchipuie. Se agata de contextul vietii asa cum o stiu ei si de-asta se tem atat de mult de moarte. Pentru ca, la fel ca si in privinta altor societati, altor variante decat cea batatorita cu care s-au obisnuit, ei nu vor sa-i scoti din context, contextul devine insasi identitatea lor iar asta, sper ca sunteti de acord, este foarte grav. Romanii sunt cei mai reticenti la teorii alternative iar numai aceasta reticenta in sine si ar trebui sa ne puna pe ganduri si sa ne faca sa abordam cu mai mult curaj orice teorie alternativa. Am spus “sa abordam”, nu “sa adoptam”. Mersul cu ochelari de cal, pe acelasi drum pana la capatul vietii are un farmec de roman rusesc dar imi pare viabil doar ca metafora in ziua de azi. A te minti ca lupti, ca esti de folos pentru ca ramai intr-un context si nu fugi de el imi pare o piesa la teatrul de papusi, un eroism infantil, de absolut nici un folos. Daca nu esti multumit de un context, nu inseamna ca esti rasfatat daca il parasesti. Ma si tem sa aduc in discutie un punct de vedere al lui Horia Roman Patapievici dar o voi face pentru ca este important in momentul asta: “trebuie sa ne smulgem din vraja acestei minciuni care este Romania”. Nu in ideea la care parca si vad furibunzii natiunii spumegand, nu in ideea dezicerii de propria noastra tara, ci in ideea unei priviri obiective asupra ei. Iar o privire obiectiva, se stie, se obtine cel mai usor daca te indepartezi putin de obiect. Daca stam cu nasul lipit de tabloul tarii noastre, nu dovedim decat ca nu suntem niste consumatori versati de arta si ca nu putem sa vedem pictura ca intreg. Agatarea asta de presupusele valori nationale neprobate, nedefinite, necontrazise ma inspaimanta. Mania cu care este privit orice om care indrazneste sa iti prezinte o alternativa… si asta ma inspaimanta. Asta ar trebui sa inspaimante pe oricine, asta este una din sursele incontestabile ale declinului. Romanul are o varianta, o vomita peste tot, isi adauga patos la ea si ridica vocea asa incat sa se asigure ca nimeni nu ii va putea fisura fantezia.

M-am gandit atent si serios la discutiile pe care le am cu cititorii mei, am resimtit mai puternic ca oricand responsabilitatea deciziei plecarii mele si asta este foarte bine. Nici nu mi-ar fi placut sa plec fara sa intorc pe toate partile o decizie, nu imi sta in fire, cu toate ca regret lipsa mea de spontaneitate. Dar, pana la urma, despre ce vorbim? Despre desprinderea de un context social. Bine, hai sa adaugam si “national”. Un context national. Desprinderea formala de un context national. Sa te sperie asta ar insemna sa te sperie ideea de a te desparti de cel pe care-l iubesti, temandu-te ca odata plecat, iubirea nu va mai fi atat de puternica. Numai pentru a-mi dovedi ca este si tot as pleca. Dar imi dau seama ca romanii nu prea o au pe asta cu pauza intr-o relatie. Ei prefera sa se insele, sa se umileasca, sa lase relatia sa se duca dracului decat sa faca o pauza in care fiecare sa-si redefineasca pozitia, sentimentele, identitatea. Daca vrei sa respiri, sa pleci un timp, partenerul roman spune ca nu il mai iubesti, parintele roman te intreaba daca iti lipseste ceva, “ca ti-am dat tot ce am avut”. Romanul nu vrea sa pleci de langa el, chiar daca vede ca nu iti este bine. De fapt, nici nu stiu daca vede, nici nu stiu daca mai are pe undeva registrul de a vedea ca nu iti este bine.

De ce este atat de grav sa te desprinzi de contextul in care ai stat mult timp, de ce suntem atat de speriati sa fim parasiti si, mai important, de ce nu ne gandim ce am facut sa fim parasiti (fie si temporar)? Ne grabim sa-l acuzam pe cel care pleaca, ne grabim sa-l acuzam pe cel care indrazneste sa fie nemultumit, pe cel care indrazneste sa-si puna cateva semne de intrebare.

Unui prieten mama lui i-a spus ceva teribil, ceva atat de apasator si dezarmant in sensul rau, incat baiatului i-a trebuit ceva timp sa-si revina: “Nimeni nu te va iubi asa de mult ca mine.” De ce i-ai spune asta unui om? De ce i-ai spune monstruozitatea asta? De ce i-ai spune ca nu ii va fi in nici o alta tara mai bine decat ii este in Romania? De ce i-ai spune asta, de ce i-ai taia aripile doar ca sa stii ca nu pleaca din curte? Este o linie foarte fina intre realism si monstruozitate, asa cum stiti. Iar romanii trec des linia asta, fara sa isi dea seama, toate liniile sunt sterse si nu au mai fost retrasate la romani de prea multa vreme. Invalmaseala este cel mai bun mediu pentru a fi imbecil si pentru a nu evolua. Important e sa nu pleci, asta e important, sa nu iesi din invalmaseala si nici sa nu te opresti din a te inghesui, ca daca te opresti, iti dai seama ca ai functionat din inertie si ca nu vei mai putea reporni motorul.

Simplu spus, cred ca oamenii care au puterea sa se desprinda cu usurinta de un context, sunt fericiti, sunt liberi. Un om care inchiriaza si nu cumpara, e un om care imi place, ma linisteste siguranta lui. Siguranta pe el insusi si siguranta pe caracterul precar al proprietatii. Un om care traieste cate cinci ani in cate o tara, imi place. Inseamna ca este stapan pe identitatea lui. Imi place cand un heterosexual traieste fericit intr-un cartier gay. Identitatea trebuie sa existe dincolo de context si uneori contextul nu face decat sa o surpe, nu sa o consolideze. Apartenenta este inselatoare, intotdeauna inselatoare atunci cand devine pur formala. Nu trebuie sa te fortezi sa simti ca apartii unui context caruia ii apartii teoretic. Asta este o mutilare careia nu ii gasesc rostul. In aceasta idee nu inteleg obligativitatea de a ramane in Romania pentru a ajunge la o intelegere cu aceasta tara, dupa un razboi de gherila fara un rezultat limpede. Viata nu trebuie sa fie un razboi de gherila, daca ai incotro, daca ai alternativa. Acest gen de perspectiva este atat de simplist incat nici nu merita prea multa atentie. Este echivalentul unei educatii severe fara a lua in calcul personalitatea copilului.

Si daca admitem ca omul trebuie sa se descurce, intr-adevar, in orice context, de ce trebuie sa se descurce in Romania neaparat? De ce “orice context” implica la romani, fara exceptie, ceva greu? De ce nu isi pune nimeni problema ca este foarte, foarte dificil sa te descurci intr-un context armonios? Nu sunt sarcastica, trebuie sa precizez din nou. Vorbesc cat se poate de serios. E timpul sa ne scuturam de aceasta armura greoaie a contextului romanesc, armura care a devenit ridicola, am devenit un muzeu de incapacitate si nationalism, am devenit atat de impermeabili incat nu mai patrunde nimic proaspat in noi. Eu stiu ca nu vrem sa fim europeni dar se pare ca trebuie asa ca, pentru a nu deveni cu forta, n-ar fi rau sa ne lasam patrunsi, fara atat de multa galagie si rezistenta stupida, si de valorile lor, macar pentru a le putea contrazice inteligent si in perfecta cunostinta de cauza.

In ideea asta plec. Plec pentru a face un lucru pe care romanii nu par sa-l inteleaga nicicum: plec pentru a-mi salva relatia cu tara mea si cu identitatea mea nationala. Plec pentru ca vreau sa mai ramana ceva din relatia asta. Nu vreau sa ajunga ca o casnicie romaneasca in care partenerii se detesta dar stau impreuna din lipsa de alternativa. Ati observat ca un om care are succes real la sexul opus sau la acelasi sex, un om care are alternative reale, este mult mai linistit intr-o relatie stabila decat cei care nu au? Ei bine, eu plec sa imi construiesc o alternativa reala asa incat sa-mi pot permite o relatie stabila cu Romania.

~ prin confruntadurerea pe 9 octombrie 2008.