purificare

Imi dau seama ca, in drumul spre plecarea care devine din ce in ce mai limpede si mai justificata, ma curat, ma dezintoxic. Nu am inceput sa fac asta voluntar. Am respins, pe rand, toate influentele infecte ale societatii romanesti. Nu ma uit la televizor, nu ma intalnesc cu oameni cretini carora le place sa vorbeasca fara argumente si fara informatie, evit orele la care este multa lume pe strada, imi fac portia de miscare, de sport, seara sau noaptea, alegand doar cartiere acceptabile din punct de vedere estetic. Vreau sa am garantia faptului ca gustul meu nu va fi deranjat prea tare. Ma conserv. Cu toate ca nu e bine spus. Initial am crezut ca ma conserv dar nu fac asta, ar fi trist sa conserv ceea ce sunt acum. Intai ma purific intr-un proces greoi dar si foarte interesant, involuntar in prima faza, asa cum v-am spus. Incerc sa nu mai privesc realitatea romaneasca iar atunci cand ceva imi ajunge fortat in raza vizuala sau auditiva, constat ca reusesc din ce in ce mai greu sa incadrez informatia intr-un context si sa ma las realmente preocupata de ea. Iar asta ma bucura. Detasandu-ma de toata melasa asta agitata a societatii romanesti, observ ca imi revin identitatea si coloana vertebrala suparator de dreapta, de multe ori ma intreb si eu daca nu sunt ridicola in batosenia mea morala. Imi revine buna dispozitie, imi percep afinitati delicate, sofisticate pe masura ce discut numai cu oameni care inoata contra curentului romanesc, imi simt corpul usor si puternic, imi simt structura. Si nu o mai simtisem demult, atat de infofolita in sisteme de aparare era. Imi revin sensibilitatea pura si interesul pentru sensibilitate pura, in consecinta. Recapat curajul de a renunta la armura hibridului in care m-am transformat ca rezultat al vietii in Romania. Imi privesc ingrozit dar apoi amuzat personalitatea, alter ego-ul construit pentru a supravietui aici si ma straduiesc sa rememorez in detaliu, cu un maximum de constiinciozitate, care sunt elementele autentice in mine, ce sunt eu dincolo de lectiile invatate in ultimii ani, lectii superficiale care nu au cine stie ce valoare odata ce iesi dintr-un mediu isteric care stagneaza in isteria proprie.

Ceea ce parea a constitui puterea mea pare acum simpla prostituare, nici macar prostituare cu cine stie ce miza. Am invatat (cu diploma, nu oricum) sa manipulez prin discurs, sa obtin ce vreau fara prea mare efort. Am invatat sa lovesc sub centura intr-un fel presupus inteligent, complex, daca aceste cuvinte ar putea fi cu adevarat asociate lovitului sub centura. Am invatat sa privesc atent psihologia fiecarui om cu care intru in contact, sa-i fac o radiografie a puterilor si slabiciunilor si sa stiu exact unde il pot lovi, sa-i cunosc exact punctul vulnerabil, echivalentul locului de pe umarul lui Siegfried din “Cantecul Nibelungilor”. Am deprins smecherii ale comunicarii sociale, nu comunicarea sociala in sine. Am deprins putere de reactie simpla, dura, am deprins concentrare echivalenta cu cea pe care o dezvolta cei in stare de razboi. Stiu de unde vin avioanele, cat de aproape sunt si unde ma pot adaposti, imi cunosc optiunile in orice situatie de asediu. Am devenit o personalitate care stie cum sa nu o pateasca in timpul asediilor. Cunosc fiecare tipologie creata de societatea romaneasca, oamenii sunt previzibili, le anticipez fiecare miscare, sunt un spion in propria tara, ma simt ca si cum as intocmi o harta pentru o forta straina. Sau cel putin asa m-am simtit pana de curand. Nu mi-am mai permis sa imi indragesc tara. Daca faci asta cu moderatie, cu tandrete sau la polul opus, cu pasiune si cu profunzime, esti luat in deradere. Nu exista decat un singur mod in care ti se permite sa-ti iubesti tara la noi: in bascalie. Iar eu nu iau in calcul aceasta varianta in privinta iubirii. Eu nu pot iubi in bascalie, amestecat, fara concentrare, fara atentie pentru detaliu. Eu nu pot iubi “usurel”.

Functionarea mea in societatea romaneasca are un pret urat, imi dau seama. Nu as exagera sa spun ca am devenit un om rau, nu sunt un om rau sau cel putin ma mint spunandu-mi ca vigilenta ascutita cu care ma misc prin societate nu s-a amestecat cu esenta mea. Insa, la fel ca atunci cand iti pui sani de silicon, nu poti sa stii daca nu se sparge unul din sani pe neasteptate invadandu-ti tot organismul cu falsitatea si infectia lui. Exista un risc latent suparator iar eu as vrea sa nu mai las riscuri din astea marunte sa imi pluteasca deasupra capului. Asa cum incerc sa mananc numai lucruri ca lumea, asa cum incerc sa mananc numai lucruri bio, tot asa incerc sa nu mai las chestii emotionale indoielnice sa se amestece cu sangele meu. Purificarea trebuie facuta pe toate planurile.

Refuz sa mai dau replici “inteligente” mizeriei din jur, refuz sa mai pun la pamant oamenii care incearca sa ma loveasca, refuz sa imi irosesc concentrarea pe aceasta supravietuire de cacat, refuz sa imi tabacesc pielea pentru a functiona aici. Si-asa vad in mine nenumarate detalii de care imi este rusine odata ajunsa in alta tara. Ma surprind pe faza, in felul meschin, topesc. Ma suprind cu inima doar intredeschisa si, mai rau de-atat, cu mintea intredeschisa. Am in maneca replici taioase care sa mearga la sigur, imi simt uneori mandria de a putea pune pe oricine la punct cu doar cateva cuvinte spuse cu sange rece. Sangele rece. Asta ma ingrijoreaza cel mai mult. Eram de o sensibilitate spectaculoasa cu doar cativa ani in urma. Eram o rana deschisa asa cum cred eu ca este corect sa fie orice personalitate tanara, eram asa cum este Cip, de exemplu, cu probleme fara nici o legatura cu dedublarea si cosmetizarea, cu abrutizarea, in ultima instanta. Asa cum am scris si la el pe blog, ma paralizeaza reactiile romanilor la aceasta tipologie de “rana deschisa”, raspunsurile romanilor te pun in imposibilitatea de a-ti cicatriza ranile frumos. Orice incercare de introspectie este privita ca suprema slabiciune. Romanii isi imagineaza ca sunt adepti puternici ai darwinismului, se agata cu setea omului slab de un concept aparent puternic. Ei considera ca sunt buni, ca sunt in locuri fruntase pe drumul catre selectia naturala. Nu ma mira ca romanii se agata de idei simpliste, nu cred ca ar avea rabdare sa parcurga si sa inteleaga teorii mai complicate, teorii cu nuante. Romanii sunt atat de speriati, atat de nesiguri pe propria existenta si pe existenta in general incat este firesc sa isi marcheze teritoriul in cel mai primar si agresiv mod cu putinta. Nesiguranta, nemultumirea isterica de gospodina grasa si nefututa nici nu ar putea sa erupa altfel. Cand simti ca pierzi din ce in ce mai mult teren, tacticile devin pe zi ce trece mai agresive si mai ridicole. Iar eu am incercat sa le stapanesc in loc sa am curajul de a ma detasa complet de ele. Am avut imbecila ambitie de a ma descurca pana si in dementa asta romaneasca, am avut ambitia de a putea lovi pana si vite fara nici un reper, vite galagioase si haotice. Am avut momente in care am simtit satisfactie josnica, jalnica pentru ca scosesem din minti cine stie ce prost. Am fost mandra pentru ca am facut un imbecil in toata firea sa planga doar din cateva vorbe, m-am lasat inundata de satisfactia reducerii la tacere a catorva proaste cu rautate de bloc. Pe scurt, m-am pierdut in satisfactii oribile, irelevante. Si am considerat ca am triumfat cumva, ca m-am descurcat, ca am stapanit si alte rahaturi din categoria asta. Scandal. Un vesnic scandal, chiar daca eu il mascam in rafinament si replici scurte. Sufletul meu, mintea mea s-au implicat in acest scandal perpetuu al societatii romanesti.

Iar in aceste zile ma simt rusinata sa imi surprind vechile zvacniri, sa imi surprind pofta de a plesni in dreapta si-n stanga, sa imi surprind dorinta de a pune la punct, de a dezarma in felul agresiv, oribil, imi observ cu jena teribila reflexele animalice si degradante, simt ca m-am uitat doar din cand in cand la firea mea adevarata, ca la o bijuterie de familie pe care o admiri fara capacitatea de a-i intelege exact valoarea, ca pe ceva strain care face doar teoretic parte din tine.

Cred ca acest gen de “maturizare” practicata in Romania nu mai este de actualitate, cred ca nu mai este de folos intr-o societate emancipata, nu as vrea sa mai aud ca acest “a fi pe faza” este bun oriunde si ca natura umana este peste tot aceeasi, rezervandu-ti aceleasi surprize neplacute, nu as vrea sa ma imi treaca prin gand faptul ca societatile civilizate nu au reactii asemanatoare cu cele romanesti doar pentru ca sistemul legislativ este mai bine pus la punct decat al nostru, nu as vrea sa imi incurajez perspectiva care sustine ca orice strain, odata scos din sistemul bine pus la punct, devine un animal de prada fara conduita.

As vrea ca atunci cand in Germania cineva se ofera sa ma duca acasa cu masina pentru ca este foarte frig, sa nu ma gandesc ca acel cineva vrea sa mi-o traga, la propriu sau la figurat, as vrea sa nu ma gandesc ca atunci cand cineva imi ofera o caisa proaspata in Franta, mi-o da pentru ca este veche, as vrea sa nu mai pun la indoiala umanitatea elementara. As vrea sa nu mai fac asta. Energia unui om care face asta este cumplita si va atrage numai energie cumplita. Nu mai vreau un astfel de antrenament.

Si, ca un caine care a fost abuzat de stapanii lui si care isi petrece un timp intr-un adapost, astept si eu sa fiu adoptata. Sperand ca strainii nu ma vor accepta fara pic de suspiciune. Si sa va spun de ce. Unui caine abuzat i se fac cateva teste inainte de a fi dat spre adoptie unei familii care sa-l ingrijeasca si care sa-l iubeasca. Unul din ele este, asa cum stiti, luarea mancarii din fata. Daca in clipa aia cainele sare la mana care vrea sa-i ia mancarea, va fi eutanasiat. Daca nu, inseamna ca a scapat nevatamat din comportamentul stapanilor abuzivi si ca poate fi adoptat. As vrea un astfel de test pentru ca, sincer, habar nu am daca as sari sau nu la mana cuiva care ar incerca sa imi ia ceva din fata. Am nevoie de testele unei societati sanatoase pentru a-mi da un diagnostic complet si competent, vreau sa am o evaluare de incredere a presupusei mele purificari din aceste ultime saptamani. Nu vreau sa ramana cine stie ce bucata imputita in mine si sa nu stiu de ea. Ma aflu, la fel ca orice abuzat, in situatia in care nu mai pot evalua singura situatia mea si sansele mele de recuperare.

~ de confruntadurerea pe 7 octombrie 2008.