vointa de putere (revizuita)

Mi-am facut de curand un prieten american si, asa cum se intampla de fiecare data cand iti faci un prieten nou, treci printr-un proces de redefinire si reevaluare a propriei persoane. Prietenii noi sunt cel mai bun surogat pentru sex proaspat in afara unei relatii stabile. Daca adaugi prieteni noi listei de prieteni, nu esti o curva, esti doar un cosmopolit cu inima deschisa. In aceasta cunoastere a primelor luni esti nevoit sa te dezvalui, sa te povestesti, sa te explici – cam tot ce face o noua prietenie sa fie incomoda si greoaie pentru unii si atat de palpitanta pentru altii. Pentru mine o noua “ceva”, fie ca e vorba despre prietenie, idee, rochie, infrangere, victorie, ma duce in acelasi loc, mai degraba in acelasi proces si anume in cel de redefinire. Insa cu acest nou amic nu pot folosi metodele “traditionale” de redefinire si repovestire a propriei mele persoane pentru ca el nu are prea multe repere educationale clasice, sa zicem. Nu are cultura, urat spus. Nu prea a citit si nu prea citeste. Cu toate astea este un om foarte inteligent, lucru care imi parea absolut imposibil pana cand am lipit inteligenta lui de faptul ca nu a citit mai nimic. Bunica lui ii citea din “Moby Dick” in copilarie, au mai fost cateva nuvele science fiction, multe benzi desenate si – am avut o rasuflare usurata la aflarea acestei vesti – “Vointa de putere” a lui Friedrich Nietzsche. Nu stiu de ce a trebuit neaparat sa ma agat de o carte asa cum te agati de o masca la un carnaval, mi-am pus cateva intrebari in privinta incapacitatii mele de a comunica fara carjele culturale care se pare ca au ajuns sa ma defineasca dar intrebarile mi-au parut puerile asa ca le-am inlaturat repede. Mi-am spus ca e buna si “Vointa de putere” a lui Nietzsche, ma pot agata de acest reper la nevoie, pot argumenta ceva in discutiile noastre aprinse in functie de aceasta carte, confirmand sau contrazicand exemple din ea.  M-am intrebat insa, in stilul bagacios si infect tipic romanesc, cum a putut cineva sa citeasca doar cartea asta, cum poate un om sa se multumeasca numai cu atat, ce il face sa se opreasca din citit dupa terminarea ei. Nu m-a socat alegerea cartii in sine pentru inceputul formarii unei culturi ci oprirea brusca dupa terminarea ei. Amicul este un barbat mai in varsta decat mine, cu o generatie mai in varsta, nu va ganditi la doi sau trei ani. Si a ramas, imi dau seama acum, in euforia foarte putin temperata de trecerea anilor a subtitlului cartii “Vointa de putere”, subtitlu care, asa cum stiti, este “Incercare de transmutare a tuturor valorilor”. Euforia lui este interesanta si am sa va spun de ce: aceasta euforie nu a adus o imaturitate ridicola, nu a adus o ramanere pe loc ci a adus o viata foarte plina de succes, o viata in care omul a reusit, fara indoiala. Prin talent si prin inteligenta nativa plus, mai presus de toate, prin aceasta convingere de neclintit a posibilitatii de a “transmuta” orice valoare prin fortele proprii, prin viziunea proprie. Si atunci m-am oprit din nemultumirea mea legata de incultura lui si am incercat sa evit recomandarea unor carti elementare ca “Madame Bovary” sau “Crima si pedeapsa”, am inceput sa ma gandesc la convingerea mea rigida ca un om trebuie sa se lase incarcat de beletristica, filosofie, politologie, sociologie, eseistica si asa mai departe. Amicul meu este viu, tanar (cu toate ca la noi varsta lui este cea la care ar trebui “sa iti faci un rost” dupa mintile incuiate), istet, cumplit de istet, talentat si cu o coloana vertebrala mai dreapta decat a multor oameni pe care-i admir.

Nu am putut sa dau drumul intregii chestii insa, nu am putut sa accept senin acest adevar, acest posibil echilibru al amicitiei noastre cu mine plina de carti si cu el plin doar de cartea lui Nietzsche. Am lucrat cu ce am insa, asa cum fac bucatarii carora li se da tema sa gateasca ceva din cateva ingrediente uitate intr-o camara. Si am recitit “Vointa de putere”. Am recitit-o in cinci zile, asta fiind primul semn ca nu mai sunt foarte tanara. Prima oara am citit-o intr-o zi. M-a prins in asemenea hal atunci incat nu am reusit sa ma opresc, sa o impart pe mai multe zile. A devenit atunci Biblia mea, mai ales ca editia pe care o aveam arata exact ca Biblia. Avea niste coperti tari, negre si lucioase. Mi-am spus atunci ca am gasit atitudinea perfecta in fata vietii, ca am gasit crezul meu rostit perfect de altul, m-am regasit in aproape fiecare pagina si m-am simtit mai puternica in felul ala penibil in care v-am povestit eu ca se simteau colegii mei de clasa dupa ce citeau “Mein Kampf”. “Vointa de putere” mi-a intrat in oase, asa cum ii intra fiecarui pusti care o citeste. Daca ati citit-o, stiti ce spun. Daca nu ati citit-o, nu stiu cum sa va spun sa va apropiati de cartea asta. Daca sunteti foarte tanar, riscati sa va indragostiti de ea, daca sunteti la mijlocul vietii, riscati sa faceti acte necugetate, sa va parasiti familia, religia, slujba. Si daca sunteti in varsta riscati sa credeti ca v-ati irosit viata in gresita incercare de a face pace cu ea, de a trai in armonie cu tot ceea ce va inconjoara.

Si aici intervine problema mea cu toate ca nu sunt in varsta. Insa sunt intr-o perpetua incercare de a intra in armonie cu ceea ce ma inconjoara. Si ma intreb foarte serios cat din aceasta incercare este o capitulare a mea, o slabire a vanei, o intelegere a faptului ca nu voi reusi sa schimb lumea si cat este intelepciune. Cat imi pot scuza prin presupusa inteligenta, prin presupusa avansare pe drumul intelepciunii?

Prietenul nou are succes, asa cum v-am spus, si-a dus fiecare ambitie la bun sfarsit. Eu nu am obtinut nimic palpabil, evident pana acum. Dincolo de cliseul care sustine ca a obtine ceva este relativ, o simpla satisfacere a vanitatii, o chestie care nu are valoare in fata unui Dumnezeu, dincolo de asta, asa cum se spune ca este o prostie sa te maturizezi in loc sa ramai copil, nu este oare o tampenie sa nu mai ramai dur, neslefuit? Cand l-am cunoscut pe prietenul asta m-a izbit mirosul succesului fara echivoc si de-atunci mi-a revenit, intr-un mod copilaros, pofta aia de succes pe care o aveam in liceu, pofta pentru succesul ala ca in filmele anilor ’80, succesul ala de Wall Street. Si in acelasi timp, indirect, m-a lovit pofta de Nietzsche. A nu fi dur, a nu avea succes rasunator, a nu fi o palma evidenta peste obrazul tuturor este suprema slabiciune cosmetizata in mii si mii de feluri in cazul meu sau este chiar drumul catre adevar, cu indepartarea fireasca de tot ce este marunt si derizoriu, irelevant? Este o intrebare justificata cand stai in baie singur si te gandesti serios la tine.

Astazi sunt ecologista, buddhista, anticorporatista, intr-o incercare sustinuta de a ma alinia energiilor bune ale Universului. Cand am citit prima oara “Vointa de putere” eram insetata de suprematie explicita, de hranirea si dresarea duritatii comportamentului meu, de plasarea mea in pozitie de razboi cu orice m-ar fi putut impresiona, atinge, misca. Acum sunt pe drumul integrarii in energiile bune sau sunt doar o tipa care nu a reusit sa-si duca ambitiile alea de liceu la bun sfarsit si atunci a luat-o pe calea armoniei universale? Si, mai important decat ce am devenit eu sau nu, cat de bine este sa indrum pe cineva sa o ia pe drumul meu? Cat de corect este sa sustin in gura mare ca nu poti exista fara cultura, ca experienta de viata este pentru prosti daca nu este insotita de cultura? Ce drept am eu sa insist la nesfarsit pe nevoia de a citi? De a citi pana cand? Pana la epuizare, pana la anihilarea oricaror porniri belicoase din tine, pana la anihilarea ta ca personalitate, pana la integrarea ta in randul oamenilor culti, o chestie poate la fel de gresita ca si integrarea celor pe care-i consider eu jalnici prin lupta lor de a-si gasi slujba, de a-si intemeia prea devreme o familie, de a-si face concediile lor all inclusive. Este tot o integrare doar ca pe alt nivel. Si daca tot sustin lupta impotriva oricarei forme de integrare, cum pot eu sa integrez un prieten in lumea celor culti? De ce i-as face asta, mai ales cand el a obtinut ce si-a dorit?

O fraza mi-a sarit in ochi la aceasta noua lectura a cartii si anume o fraza la adresa buddhismului, fraza care de data asta ma vizeaza direct: “Hedonismul celor vlaguiti ofera aici criteriul valoric suprem” este concluzia lui Nietzsche in privinta buddhismului. Oricum, stau destul de bine ca buddhista, pe langa cum stau crestinii in ochii lui: “Miscarea crestina este o miscare a degenerescentei formata din ramasite si deseuri de toate felurile; ea nu exprima declinul unei rase, ea este de la bun inceput un agregat de configuratii maladive ce se precipita si se cauta… De aceea ea nu are un caracter national si nici o conditionare rasiala; ea se adreseaza dezmostenitilor de pretutindeni; ea are la baza ranchiuna fata de tot ce este implinit si dominant; ea are nevoie de un simbol care sa reprezinte blestemul asupra celor impliniti si stapanitori… Ea se opune de asemenea oricarei miscari spirituale, oricarei filosofii; ea ia partea idiotilor si anatemizeaza spiritul. Ranchiuna impotriva celor inzestrati, a celor invatati si autonomi sub aspect spiritual; ea ghiceste in ei ceea ce este implinit si dominant.”

Asadar ce am facut eu cu prima parte a vietii mele? Aleg simbolul convertirii mele. Am trecut de la o conditie blamata oribil la o conditie blamata mai potolit. Am trecut de la crestinism la buddhism, am trecut de la agresivitate si dorinta de expansiune si exclusivitate la toleranta si indepartarea pe cat posibil de orice forma de actiune care ar putea zdruncina ceva.
Mi-a ramas, poate, un singur lucru pe care-l aproba “Biblia” vietii mele de liceeanca: “Lucrurile mari cer sa fie trecute sub tacere ori sa le spui cu emfaza: cu emfaza, adica cinic si cu inocenta.” Asta cred ca mi-a ramas, in privinta asta nu am indoieli: emfaza, cinismul, inocenta. Dar numai in vorbe. In fapte, nu. Si, ca sa rotunjesc intreaga poveste, imi dau seama ca asta are amicul meu american, asta il face sa aiba putere explicita: are emfaza, cinism si inocenta in fiecare bucata de actiune. Actiunile lui nu contrazic felul lui de a vorbi si de a gandi. Inocenta lui este reala, cu toate ca el este mult mai in varsta decat mine. A citit doar “Vointa de putere” asa cum unii citesc doar Biblia. Asa cum unii, dupa ce citesc Biblia, raman prinsi in credinta supusa, el a citit cartea lui Nietzsche si a ramas prins in ateism inflacarat. Initial m-am ingrozit, mi-am spus ca situatia lui este infinit de trista dar mi-am dat seama incetul cu incetul ca el avea la un moment dat o atitudine ferm trasata in raport cu existenta, a gasit o carte care sa-i confirme inteligent, cu argumente aceasta atitudine si de-aici incolo nu a fost decat manifestarea propriului talent si impunerea propriei viziuni, absolut nimic altceva. La mine a fost neincrederea in propria viziune, teama de mine insami si de ceea ce imi putea genera mintea in anumite momente, teama de a nu ramane complet in afara societatii, teama de a nu fi catalogata drept asociala, teama. Asta este cuvantul de baza: teama. Am suprapus viziunii mele alte si alte si alte viziuni, m-am cultivat, am adaugat, mi-am spus ca am o sete ereditara, fenomenala, binecuvantata pentru citit si asta am facut: am citit, m-am straduit sa inteleg schema curentelor filosofice, literare, m-am straduit sa aflu cat mai mult din viziunile altora, mi-am spus ca, daca la finalul parcurgerii tuturor viziunilor care ma intereseaza, va mai ramane ceva de adaugat din partea mea, voi adauga. Ceea ce nu am luat in calcul este lipsa de vlaga care ramane in urma inghitirii si digerarii viziunilor celorlalti. Zilele astea am pus sub semnul intrebarii suprematia presupus absoluta a culturii solide. M-am intrebat daca, asa cum ii acuz eu pe angajati ca sunt sclavii sistemului, ai corporatiilor, ai patronilor de orice fel, nu ar trebui sa ii acuz si pe cei excesiv de culti ca sunt sclavii culturii, nu varfurile care tasnesc in pofida oricarui context social sau cultural.

Intotdeauna am avut (si inca am) convingerea ca un act cultural are nevoie de context ca lumea, de o baza solida, intotdeauna am avut convingerea ca este dificil sau chiar imposibil sa faci abstractie de contextul cultural universal si ca trebuie sa te incadrezi constient in el, sa contribui la el continuand respectuos si cu un mic dram de originalitate ce s-a creat deja. Nu am crezut ca este posibil sa creezi fara sa stii exact contextul in care se incadreza creatia ta. M-am temut intotdeauna ca ai putea scrie ceva ce tie ti se pare senzational dar care a mai fost scris de zeci de ori si de zeci de ori mai bine. Cultura mi-a parut cel mai frumos si subtil efort de echipa dar ramane intrebarea: cand stii ca e momentul sa iei o pauza de asimilare pentru a da drumul propriei tale viziuni fara sa te consideri absolut ridicol, fara sa te lasi cuprins de sute de indoieli legate de autenticitatea si valoarea gestului tau? Il si aud pe tata spunandu-mi: “pai, nu poti sa le faci pe amandoua in paralel?”. Asimilarea si creatia, adica. Nu stiu. Poti? Daca vrei sa fii cu adevarat mare, important, zdrobitor. Sau daca esti cu adevarat mare, important si zdrobitor.

Later edit: Nu se accepta raspunsuri de revista de genul “daca esti cu adevarat mare, puterea si talentul tau vor razbi oricum.”

~ de confruntadurerea pe 6 octombrie 2008.