de ce amanam decizia

A aparut alaltaieri noapte intr-o discutie intrebarea abrupta, simpla, genul de intrebare care face toate contorsionarile tale si tot efortul de a defini si redefini absolut ridicole, incalcite si fara rost. Intrebarea era: “De ce nu plecam?”. De ce nu plecam de-aici, adica. Maine, poimaine, saptamana viitoare, ca sa se termine odata acest tumult legat de tara si de ce ne face sau nu ne face ea, de ce stie numai ea sa ne faca si de ce habar nu are sa ne faca. Am avut nevoie de o discutie fara urma de ratacire pe aceasta tema, am refuzat sa mai port o discutie care sa incrimineze tara, o discutie cu spume in toate colturile mintii si gurii, discutie care m-ar fi lasat, ca de fiecare data, secatuita si scarbita.

Totusi, aproape mitocaneste spus, de ce nu am plecat de la bun inceput, de cand am fost convinsi ca se clatina treaba, de ce nu am stat ca toate tocilarele imputite la avizierul facultatii asteptand anunturi cu burse in strainatate si rupandu-le de-acolo, ca sa nu mai afle nimeni de ele? De ce ne-am lasat cuprinsi de idealism stupid, cu mers in barul de la Litere ascultandu-l din picioare pe Andrei Plesu vorbindu-ne despre fidelitate, de ce am pierdut timpul in fiecare restaurant nou deschis in Bucuresti, de ce am dansat pana am fost uzi leoarca in fiecare noapte in club A, de ce ne-am dus la teatru, de ce ne-am pierdut in micile gadilari ale vanitatii, in complimente ale profesorilor, in scurtele intalniri de la Ateneu cu unul sau altul dintre ei, de ce ne-am lasat pe tanjala boemiei inexistente, de fapt, in Bucuresti? De ce am acceptat “all the spoils of a wasted life”, cum spune absolut superb Trent Reznor in melodia mea preferata? De ce nu am putut avea, de ce nu am putut imprumuta ambitia de fier a unei fete de la tara care ajunge departe? Cat a fost lene, cat a fost comoditate si cat a fost rafinament, coloana vertebrala aparte, cocolosirea noastra de catre parinti? Si, mai ales, cat a fost speranta, cat a fost convingerea ca, daca esti un om ca lumea, daca esti sclipitor intelectual, societatea te va aduce unde trebuie, te va scuipa din valurile ei pe o plaja insorita in care sa traiesti fara griji?

Toate elementele astea au intrat realmente in discutie pentru ca ne-am dat seama ca suntem ridicoli, noi toti cei care se simt umiliti zi dupa zi de Romania dar care nu pleaca, totusi. Care nu pleaca sa se lupte limpede si concentrat pentru inceperea rezolvarii problemei, fie ca incep prin construirea unui barulet pe o plaja din Cuba, fie ca incep cu un doctorat in New York. Care nu pleaca sa obtina alta cetatenie, tinand-o pe cea romana drept cetatenie de sertar si atat. De ce ne lipseste ambitia fara oprelisti si poate chiar fara scrupule, cat ne-a inmuiat educatia ca lumea a parintilor nostri? Eu am indraznit sa tin o pledoarie exact pentru aceasta educatie. Parintii nostri nu ne-au invatat sa taiem in carne vie, nu ne-au invatat sa dam din coate si sa calcam peste cadavre. In plus, “greseala” lor a fost cea ca s-au straduit mult prea tare sa ne ofere tot ce puteau sa ne ofere, asa incat sa nu simtim cat de nasol poate sa fie atunci cand nu ai nimic si cand trebuie sa te spetesti muncind. Am fost alintati, ce mai. Am fost iubiti si alintati, nu am detestat contextul in care am trait iar majoritatea celor care au ajuns departe, la propriu si la figurat, au detestat, macar pe alocuri, contextul in care s-au dezvoltat. Ceea ce mi s-a parut un loc comun si cel mai banal adevar cu putinta in cartea minunata a lui Yann Martel, “Viata lui Pi”, se dovedeste a fi adevarat: nimeni nu isi paraseste tara pentru ca ii este bine in ea. Iar noua ne-a fost bine in ea un timp datorita, asa cum am mai spus in postul care descrie viata in pofida tarii, parintilor nostri, in primul rand.

Cunosc o fata care, ce-i drept, nu a plecat din tara, dar care a ajuns directoare intr-o companie importanta. Asta stiti ca nu imi place, eu sunt anticorporatista convinsa, imi pare cea mai simpla solutie sa te fofilezi in viata cu pozitia intr-o corporatie, sustinand prin ea lucruri nu tocmai demne de lauda in contextul social, ecologic actual. Dar ea a ajuns “departe” in termenii ei, a ajuns ca, dintr-o  tarancuta care mergea la cules de cartofi impreuna cu parintii ei, sa joace binisor rolul femeii educate si bine imbracate. Dar, discutand mult cu ea si cunoscand-o, am aflat ca determinarea ei vine din ura, in mare parte. Din ura pe ceea ce a trebuit sa indure, din ura pe ceea ce nu a putut sa fie de la bun inceput. Poate ca ura noastra e prea proaspata, poate e nevoie de ani si ani de ura si noi abia am iesit de sub aripi protectoare, trebuie sa lasam ura sa ne invadeze, mi-am spus ascultand-o. Asa cum noi ne visam salvand lumea, asa cum noi ne visam donand, sprijinind, ea s-a visat dand ordine si fiind slugarita de cativa angajati. Si stau sa ma intreb cat de precise si cat de incarcate de ura trebuie sa-ti fie motivatiile ca sa obtii ceea ce vrei? E gresit sa spui, ne-am dat impreuna seama in discutiile de alaltaieri: “vreau sa plec de-aici, oriunde, numai sa plec”. Trebuie sa te gandesti exact la un context, trebuie sa abordezi viata mai aplicat de-atat, trebuie sa ai ambitii, nu visari. Si cum faci sa ai ambitii necrutatoare atunci cand, de fapt, ai fost iubit si rasfatat? Cum faci sa ai ambitii necrutatoare atunci cand esti capabil de iubire si cand viziunea ta asupra lumii si asupra vietii este, dincolo de umilintele suportate aici zi de zi, una senina si increzatoare? O viziune care se bazeaza, pana la urma, pe iubire si pe compasiune. Cum putem numi acest tip de ruptura si dezradacinare? Tipul care nu implica o copilarie trista, tipul care nu implica niste neajunsuri grunjoase si agresive, tipul care nu implica un eveniment anume care sa te faca sa nu mai poti vedea locul in care s-a petrecut acest eveniment, tipul care nu implica saracie de tipul familiilor care pleaca in Spania sau in Italia pentru munca.Tipul asta mai greu de stabilit si definit, tipul subtil de intristare si dezradacinare. Dezamagirea si scarba obtinute in timp. Astea cum pot constitui un fitil? Ca e un morman de tristeti fasaite care nu mai pot lua foc. Ce ar trebui sa se intample ca sa ia foc? Cum dracului poate sa ia foc cu ditamai valvataia de ambitie si determinare viata unui intelectual crescut in iubire si cultura? Va jur ca nu este o intrebare retorica. Uneori romanii numesc prea usor, prea repede “retorica” o intrebare si, asa cum am facut si eu la un moment dat, se jeneaza sa isi plece privirea si gandirea asupra unor intrebari prea simple in aparenta. Dar eu intreb serios: cum poti sa “rupi definitiv cu trecutul” ca om echilibrat, cult si educat? Cum poti sa nu mai intorci pe toate partile fiecare detaliu, fiecare indoiala, fiecare concluzie, ce trebuie sa se intample ca in miez de noapte sa-ti arunci cateva haine intr-o geanta si sa pleci, mai ales ca acum nu iti trebuie decat buletinul?

Tot eu am gasit scuze, sa stiti. In discutie, adica. Am spus ca un om care a trait intr-un oarece confort sufletesc si financiar, nu poate sa ia decizii imperative, nu ai cum sa iei o decizie imperativa, nu ai cum. Daca tot ti-ai stricat viata si ai suportat cat ai suportat in Romania, macar sa nu pleci dintr-un impuls si s-o dai in bara mai departe, in alta tara de data asta. Reflexele, puterile, convingerile noastre sunt slabite, sunt lovite, ele nu au cum sa se lupte acum, au nevoie de un tratament si de o perioada de convalescenta. Dar si asta este treaba inselatoare, sa va spun de ce: eu am plecat periodic in alta tara si am stat mult, nu au fost doar vizitele alea de doua zile cu bifat de muzee si atractii turistice. Cumulat, au fost multe luni de stat in alte tari. Si dupa ce stai intr-o tara civilizata, integrandu-te in mersul ei, incepi sa te simti din nou puternic, arati mai bine, mergi mai vioi, ideile tale primesc raspuns si apreciere, respiri bine, iti recapeti identitatea injurata in tara ta. Si atunci ai senzatia ca poti sa te intorci in tara, ca sa mai iei o portie de batjocura, ai senzatia ca te poti intoarce pentru a schimba ceva cu noile forte dobandite, incepi sa-i plangi de mila tarii tale si sa te gandesti la ea ca la o ruda care nu are ce manca in timp ce tu bagi in tine toate bunatatile. Spiritul occidental iti intra repede in oase, mai ales ca ai structura osoasa potrivita si te apuca din nou idealismul, de data asta diferit fata de cel din studentie, dar tot idealism. Fiind nascut si crescut sa dai si sa iubesti, vrei sa dai si sa iubesti, ca asta stii sa faci cel mai bine. Te intorci aici cu energie, faci o chestie in fata careia lumea cade in cur, ca asa da bine, dar, de fapt, nu faci bine ce faci, lumea doar s-a prefacut ca a cazut in cur, asa cum se preface in atatea si in atatea chestii imprumutate de la occidentali. Pana la urma muzicii de la News FM tot i-a luat locul mizeria monstruoasa de muzica ce pregateste intrarea in scena a lui Morar si Buzdugan. Pentru ca entuziasmul este de fatada la noi, dureaza putin, romanii obosesc repede si nu vor sa se schimbe, de fapt, asta imi este clar. Vor sa stie ca exista ceva interesant dar le e lene sa ajunga cu adevarat la acel lucru. Ar fi bine sa poata dar, pe masura ce acel lucru se contureaza, incep sa-l injure. Pentru ca, asa cum am mai spus-o, romanii sunt foarte orgoliosi in mediocritatea lor. Ei au crezut ca esti om de omenie, ca vii cu entuziasm, cu o idee si ca dupa aia te porcaiesti, dai spaga, lingi in cur, te futi in dreapta si-n stanga, faci o petrecere cu berbecut, nu poti sa le stai asa ca un cui in coasta.

In ultimele luni am hotarat, noi toti astia care chiar vor sa-si schimbe viata, sa nu mai plecam nicaieri, sa stam aici in Bucuresti pana cand ne-o ajunge situatia la beregata, la nas, pana cand nu o sa mai stim de noi, pana cand imaginile cu Iliescu la congresul PSD ni se vor multiplica sub ochi si in timp ce bem un pahar cu apa, pana cand imaginile cu Petre Roman fiind mangaiat de mainile butucanoase ale unor toape o sa ne bantuie si in somn, pana cand fiecare burtoi si fiecare claxon o sa ne insoteasca si cand stam in apa fierbinte si frumos mirositoare din cada, pana cand o sa ne tacanim, pana cand nu o sa mai putem functiona. Imi dau seama, fara gluma, fara cinism, ca asta este solutia: neindulcirea situatiei. Oprirea incercarii de a indulci situatia, asa incat reactia sa fie puternica, sa aiba vana, sa nu mai fie o eterna pendulare sfrijita, o eterna lasitate combinata cu zvacniri si fantezii de libertate, sa fie alba sau neagra. Sa ne lasam prinsi de boala si sa nu luam nici un medicament, sa o lasam sa-si faca de cap in noi si sa vedem care e mai tare. Daca ne face praf niste organe, asta e, de buna voie ne-am bagat in experiment semnand actele cu noi insine. Daca ne trezim intr-o dimineata cu decizia de neclintit de a pleca pentru totdeauna de-aici, inseamna ca am facut treaba buna. Imi este doar teama de un lucru amestecat: sa ne trezim intr-o dimineata, cu cateva organe busite dar si cu dorinta amarata de a pleca, sa ne facem un plan de bun simt si sa plecam precaut, cu aceleasi indoieli vechi, boala sa ramana in noi dar noi sa nu facem altceva decat sa o mutam de colo-colo, in speranta ca va trece, ca sa ne incepem odata viata.

~ de confruntadurerea pe 28 septembrie 2008.