un firav inceput pe tema depresiei

S-au strans foarte multe mailuri in care oamenii imi scriu despre depresie, ma intreaba daca este, intr-adevar, depresie, ce li se intampla. Imi scriu paragrafe intregi sau doar o singura fraza, ideea este ca sunt deprimati si nu mai reusesc sa iasa din starea asta. Cand cineva ma pune sa descriu depresia, sa trimit inapoi un fel de checklist al depresiei, ma descurc si sper de fiecare data ca raspunsul va fi “a, nu sunt deprimat, m-am speriat degeaba”. Cand cineva imi spune convins ca este deprimat si ma intreaba ce ar putea sa faca, intru intr-o neliniste prea putin productiva. Si stiti de ce? Pentru ca nu stiu ce sa faca. Cand un om ajunge in Romania in stadiul in care nu mai reuseste sa interactioneze cu nimeni, in stadiul in care nu se ma simte odihnit dupa ore multe de somn, in care nu mai vrea sa se spele pe cap cu saptamanile, in care sta toata ziua pe un scaun, nu stiu ce sa-i spun sa faca. Cei din jur il vor exclude, ii vor desconsidera starea, i-o vor lua peste picior sau ea le va fi hrana pentru barfa. La noi este pe viata si pe moarte, cine este puternic ca o vita rezista. Cine nu, nu. “Depresiv” este un cuvant a carui acoperire romanii nu prea o stiu dar sigur e “ceva de rau”, termenul e folosit aiurea, in contexte nepotrivite. Am ras cu lacrimi cand prietenul meu cel mai bun mi-a povestit cum, refuzand in repetate randuri sa mai discute cu bunica lui rautacioasa, ea a venit in vizita, a intrat peste el in camera si l-a intrebat cu scarba si stupoare intiparite pe fata: “Da’ ce ai? Esti depresiv sau ce ai?”. “Depresiv” era cel mai nasol lucru. Peste sectant, criminal, imbecil, mincinos. Mai rau decat “depresiv” nu se putea in mintea ei. Eliminase, probabil, toate celelalte nenorociri. Baiatul nu era depresiv dar nu asta constituie subiectul nostru astazi. Mi se pare la fel de fals cuvantul si din gura doamnelor psiholog care apar in ziare sau la televizor, se vede ca habar nu au despre ce vorbesc si ca si-au notat cateva rahaturi de pe Internet ca sa aiba ceva de indrugat.

Nu stiu ce poate sa faca un om depresiv la noi in tara. Sper doar ca multi nu sunt, de fapt, depresivi, ci doar tristi, epuizati, raniti, in stare de soc sau, oricum, intr-o stare care nu este cronica. Cred ca depresia este doar o tristete adanca, acutizarea unui lung sir de luni sau chiar ani in care pe toti i-a durut in cur de tine. Si atunci ceea ce a inceput ca fiind un fleac, o micuta clatinare, un firav strigat de ajutor, a devenit un raget sinistru, a devenit ceva cumplit, potentat  de nepasarea celor din jur sau de nepasarea proprie. Am citit in timp 24 de carti despre diferite tipuri, nuante ale depresiei. Mi le-am alineat pe toate langa birou, pe covor, inainte sa articulez un raspuns mail-urilor care contin intrebari legate de depresie. Nu va ganditi la carti tampite de genul “Cum sa scapi de depresie in 10 zile”, ganditi-va la carti greoaie, serioase, documentate. Din toate cartile astea va jur ca nu a reiesit mare lucru. Mi s-a confirmat din nou si din nou ca depresia este starea care te cuprinde atunci cand nu te mai simti legat de nimic si atunci cand nimeni nu se mai straduieste sa se lege de tine cu nimic. O sa glumesc putin spunandu-va ca una din caracteristicile profilului unui depresiv este aceea ca un depresiv priveste catre tot ceea ce fac cei care-l inconjoara si, in loc sa simta bucurie, simte tristete si incapacitatea de a se integra cumva in cele vazute. Si atunci ma gandesc ca noi, ca romani, putem schimba acceptiunea termenului, la noi ar fi anormal si alarmant sa simtim bucurie privind in jur, ba mai rau, sa ne mai si integram in mizeria pe care o vedem.

Pai, ce poti face la noi cand simti o adiere de tristete cu potential depresiv? Liniste nu poti sa ai. Orasul este, politicos si frumos spus, intr-o continua efervescenta. Sincer spus: este un balci perpetuu, o melasa muginda si isterica, un santier care se intinde ca o ciuma, o scena pentru toti istericii care stau acasa si isi mai bat cate un cui in sicriul lor de apartament in putinele momente in care nu e ceva interesant la televizor. Sa discuti cu cineva, nu poti. Gradul de ipocrizie la care s-a ajuns in relatiile romanesti este cumplit. Nimeni nu vrea un depresiv in familie. Fie te impung ca pe un bivol obosit de teama ca o sa-ti pierzi munca sau scoala sau ce dracu mai ai de facut in momentul ala, fie se roaga la Dumnezeu sa-ti treaca. In plus, am aflat si eu de curand ca nu poti sa fii depresiv “pentru ca il manii pe Dumnezeu”. El ne-a dat si ne da atatea si noi suntem depresivi. Asta e chiar o mitocanie, nu se face asa ceva. Trebuie sa fii fericit tot timpul. Nu vesel, asta e nepotrivit. Dar fericit, recunoscator. Trecem peste asta, stiti ca ma prinde intotdeauna prea tare subiectul manifestarii ortodoxiei la noi in tara si ma taraste prin cine stie ce coclauri. Prietenii nu prea au nici ei chef de asta dar e bine ca esti deprimat, asta inseamna ca poate nu mai faci concedii luxoase si nu mai reusesti nimic un timp, pot sa doarma si ei linistiti. Sa mergi la un psiholog este “de rusine” dar, mai important de-atat, este inutil in Romania. Prea multi prosti si, la fel ca in toate privintele, o fi si unul mai rasarit dar cum sa-l gasesti in tot paienjenisul asta de prosti? Imi permit sa spun “prosti” pentru ca sunt unele situatii in care echilibrul mie nu imi place. Am fost acuzata de cateva ori ca sunt radicala, ca vorbesc despre situatii particulare ca fiind definitorii, ca generalizez. Mie discutiile echilibrate si corecte imi par o lasitate in unele cazuri. Nu stii ce sa spui, nu ai ce sa faci, nu vrei sa schimbi nimic si atunci esti “corect” si “echilibrat”. Cred ca pentru a schimba ceva e nevoie de un nucleu radical, taios, vehement, neobosit iar noua ala ne lipseste, am mai spus-o, curajul de a nu fi “corecti” nu exista. La fel ca in istoria literara, am sarit etape, am trecut direct la corectitudine si echilibru pentru ca imitam ce vedem in alte tari si ei, saracii, acolo au ajuns, intr-adevar, la corectitudine si echilibru dar dracu stie cum or fi facut. Dar nici nu ne straduim sa aflam. Dar sa continuam ce se poate face. Nu te duci la psiholog sau te duci o data si-ti dai seama ca bajbaie mai rau decat tine, ajungi sa-i explici tu ce si cum iar el noteaza de zor. Ca doar are si el nevoie de cazuistica. Unii sunt sinceri si recunosc ca ii depaseste ceea ce le povestesti, am primit un mail absolut superb de la o fata din Deva care mi-a scris ca s-a dus la psiholog, i-a zis ce avea de zis iar psihologul i-a raspuns, cam asa cum iti spune chelnerul la restaurant ca e veche smantana sau carnea, ca mai bine nu mai vine la el, dat fiind ca el nu intelege mai nimic din ce i se intampla fetei. Te duci sa-ti faci niste analize, o fi un dezechilibru care poate fi aranjat cu o substanta. Ti se da Xanax. Nu luati Xanax. Eu aveam pe vremuri o curiozitate preluata de la un bun prieten neamt, coleg de facultate: luam cate o pastila, ca sa vad ce efect are. Nu ma aruncam la pastile grele, nu va inchipuiti ceva aventuros, imaginati-va o fata stand la masa si luand o pastila de Diazepam, Ketorol, Tramadol, din astea simple. Si am luat si Xanax atunci cand lua o prietena. Am luat o pastila si nu am uitat ce stare mi-a dat, o stare tranchilizata si inerta, care mi-a adus aminte de “Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Am fost mai tarziu la doctor pentru ca ma sufocam si cineva mi-a spus ca s-ar putea sa am atacuri de panica. Si m-a intrebat doctorita daca am probleme la serviciu, daca sunt stresata. Eu i-am zis ca nu, ea mi-a zis sa iau Xanax. Nu am luat si in cateva zile atacurile de panica s-au dovedit a fi o raceala puternica. Am putut respira perfect dupa cateva aspirine. Grupuri de sprijin… asta am mai discutat noi in alte post-uri: nu sunt. Doctori online: nu sunt. Ar mai fi activitatile care te calmeaza: in afara de masturbare nu vad nici una. Si masturbarea e doar pentru aia care nu se rusineaza in fata lui Dumnezeu. Buddhistii nu au treaba, ca buddhismul nu condamna masturbarea. Glumesc. Sper ca va dati seama. Nu legat de faptul ca buddhismul nu condamna masturbarea. Asta n-a fost o gluma.

Ma gandesc foarte serios ce sa le spun exact tuturor celor care mi-au scris pe tema asta, ce sa le spun incurajator. E un subiect fragil, poti calca foarte usor stramb, prefer sa fiu cat pot de retinuta in privinta asta.  Daca simtiti ca nu dispare mult timp o stare de nemultumire, un sentiment de inutilitate, un sentiment de vinovatie, nu va spuneti ca o sa treaca si ca e doar toamna sau vremea sau casa sau nu stiu ce vanzator. Incercati sa va ganditi cand a inceput totul exact si definiti momentul respectiv in minte, cu detalii. Ca la crime, orice detaliu poate fi important. Daca e nevoie, faceti si banalitatea de a intocmi o lista cu evenimentele, cu persoanele care sunt continute in “schema depresiei”. Nu va multumiti sa spuneti “ma deprima tot”. Nu a fost asa de la inceput, asa a devenit, de undeva a inceput. Incercati sa stabiliti cat mai clar zona aia de inceput, nu ramaneti in zona obscura, generala, tipic romaneasca, lipsita de orice fel de responsabilitate si aprofundare. Cu schita aia intocmita bine sau rau incercati sa gasiti oameni (din alte tari, mai ales – nu sunt rea, sunt realista) care au trait ceva similar cu voi, care au trait intr-un context similar. Strainii au cultul impartasirii experientelor, dupa cum stiti, la ei nu e ca la noi: “nu stiu exact dar incearca si tu la un doctor bun, pupici”. La ei e cu detalii, asa cum e in toate privintele. La ei este cu suflet, in pofida faptului ca romanii tot incearca sa-mi bage pe gat faptul ca strainii sunt reci iar noi inimosi. Nu e asa. Un popor inimos nu si-ar lasa oamenii sa moara incetul cu incetul, mimand europenizarea si occidentalismul. Asadar, incercati sa gasiti forumuri de discutii, oameni cu probleme similare, strainii descriu pas cu pas experientele lor, iti spun fiecare medicament luat, fiecare stare, fiecare cadere. Ba mai dau si sfaturi. Asta este baza. Gasirea unui mediu in care, spre deosebire de Romania, lumea discuta despre lucruri si nu le ascunde sub pres sau se preface ca le discuta. Eu zic sa nu luati pastile. Sa va straduiti sa nu luati pastile. Corpul si mintea au o capacitate spectaculoasa de regenerare daca le lasati in pace si daca aveti putina incredere in ele. Ceaiuri de plante, mancare foarte sanatoasa, yoga, Pilates, stretching si citit. Cat mai mult citit. Cautati carti despre ceea ce pare sa vi se intample. Sau cautati si cititi carti bune pur si simplu, stabiliti-va o minima disciplina in ale cititului. Ascultati muzica. Nu e ceva superficial, e foarte important. Daca cineva va grabeste, va spune ca “trebuie sa iesiti din starea asta”, incercati sa indepartati persoana aia. Nu e ca-n filme, nu iti da cineva perdeaua la o parte dimineata lasand soarele sa-ti patrunda in ochi si, gata, ti-a trecut depresia. Daca tot am vorbit despre filme, cautati filme cu o tematica apropiata de viata voastra, de ceea ce vi s-a intamplat si vi se intampla. Ideea centrala: nu fugiti de depresie, nu o sa va aduca nimic bun, ea se va intoarce si se va intoarce pana cand o veti rezolva, cam ca un sir de reincarnari. Nu o puteti goni cu o buna dispozitie ocazionala. Sinucidere? Cred ca s-a inteles punctul meu de vedere inca din fraza de mai sus. Nu are rost sa te sinucizi. Lectiile tot le vei invata, nu poti scapa de ele. Existenta este un sir de lectii si nu are rost sa-l intrerupi, nici nu poti sa o faci decat pentru foarte putin timp. E ca si cum ai pleca putin si ti-ai pierde randul la coada. Pentru mine ca buddhist, te vei intoarce pe pamant de mii si mii de ori pana cand iti vei invata “traditional” lectiile, nu ai cum sa trisezi. Nu stiu exact cum este privita sinuciderea la crestini, stiu doar ca nu e vazuta bine intr-un fel stupid, stiu ca nici macar nu poti sa fii inmormantat daca te-ai sinucis. Asta mi se pare cumplit pentru ca tocmai in momentul ala ar trebui sa fii inmormantat cu si mai multa pofta si atentie dar, ma rog, iar divagam. Dar adaug ceva oarecum legat de asta: nu va incredeti exclusiv in mersul la biserica, nu va ganditi ca Dumnezeu o sa va scoata cu mana lui din toata chestia asta, nu o va face. Nu direct, oricum. Daca nu voia sa va confruntati cu ceea ce va confruntati, v-ar fi impiedicat cumva sa ajungeti aici. Asa ca pastrati-l ca supraveghetor si poate ca inspiratie dar nu va lasati complet in bratele lui. Daca ma puteti crede, nu e momentul.

Si nu va ganditi ca totul ar fi fost mai simplu daca cineva v-ar fi iubit cu pasiune. Va spun eu ca nu e mai bine. Nu te poti concentra complet asupra crizei tale si amani de multe ori confruntarea cu adevarul, in speranta ca vei putea amana ranirea celui care te iubeste atat de mult. E bine sa ai persoane atente, incarcate de compasiune si, mai ales, de informatie prin preajma ta. Nu ati avea ce sa faceti cu mai mult de-atat deocamdata.

~ prin confruntadurerea pe 26 septembrie 2008.