a trai in pofida tarii

Nu as vrea ca nemultumirea mea legata de Romania sa se confunde cu nefericirea, cu incapacitatea de a-mi satisface dorintele, ambitiile, curiozitatile, poftele. Nu s-a pus niciodata problema asa dar mi-am dat seama ca s-ar putea crede ca sunt nemultumita, nefericita si in intimitatea mea, mi-am dat seama de asta citind unul dintre comentarii, un comentariu care imi spune ca la aceasta tara ma nemultumesc, de fapt, lipsa de sanse, lipsa de bani si ca tanjesc, probabil, dupa luxul si aparenta lejerete a vietii din alte tari. Nu este deloc asa, am mai punctat asta pe alocuri. Iar bucuria mea, implinirea mea exista. Insa am constatat o banalitate. Dar o banalitate care m-a clatinat asa cum numai banalitatile stiu sa o faca: eu mi-am cladit aceasta fericire, eu mi-am cladit aceasta viata in pofida tarii mele, nu in armonie cu tara mea, nu sprijinita de tara mea. Sigur, se poate spune ca si ceva teribil care iti da o reactie adversa puternica si constructiva iti este de ajutor. Da, asa este, dar vreau sa ne referim aici la un ajutor mai cald, mai prietenos, mai armonios de-atat, ajutor pe care tara asta nu mi l-a dat niciodata.

De mica mi-am vazut parintii facand eforturi supraomenesti pentru a ma proteja de tot ceea ce ne inconjura. De autobuze inghetate, de aglomeratia aia feroce din ele, de lipsa de mancare ca lumea, de pile puse copiilor slabi la invatatura, de stinsul luminii seara de seara, de tristetea care cuprinde o natiune lipsita de reactie. Era minunata viata noastra dar vesnic in pofida a ceea ce ne inconjura, vesnic pe ascuns, vesnic simtindu-ne amenintati. Evident ca ne dezvoltam fiecare puternic, deveneam pe zi ce trece mai cititi, mai concentrati, apetenta noastra pentru cultura se accentua dat fiind ca nu gaseam nici un alt refugiu, nici o alta forma de relaxare in siguranta.

Uneori cultura nu pare sa fi fost nici ea o optiune pura, ma intreb des cata autenticitate sta in lacomia mea pentru citit si cata lipsa de alternativa. Ma intreb ce as fi devenit daca as fi avut o viata normala, libera. Si nu atribui lipsa de libertate comunismului, din care nu am prins foarte mult. Lipsa de libertate, viata construita intr-un cocon se mentine si astazi, daca vrei sa ramai in mintile tale. Oamenii destepti, emancipati sunt inca nevoiti sa traiasca relativ ascuns, nu se simt inca siguri pe propriile picioare, nu merg cu liniste si cu mandrie pe strada sau in orice alt context. Oamenii rafinati inca sunt acoperiti de tarle, de prostovani, de imbogatiti aiurea, fie ca este vorba despre hotii noi, monstruosi, fara urma de scrupule sau despre hotii cu fata umana, cu bani obtinuti datorita comunismului, referindu-ma aici la oameni ca George Copos sau Nicolea Badea. Iar exasperarea mea nu vine din faptul meschin si irelevant ca eu nu am reusit sa am bani la fel de multi ca acesti oameni, nu m-am plans niciodata de situatia mea financiara, nu sunt o derutata, o neinteleasa care isi plange de mila. Nu as avea de ce.

Educatia mea a decurs, chiar daca greoi si cu sacrificii imense ale parintilor mei, exact ca educatia unui occidental sau poate chiar mai bine. Am intrat de mica, asa cum stiti, in sistemul de educatie german si vreau sa va spun ca am avut un soc teribil atunci cand am iesit din el. Nu ma suspectati de snobism sau de nas pe sus, v-ati dat seama intre timp ca nasul meu este ingrijorator de jos. Dar vreau sa ma folosesc de aceasta intrare si apoi iesire din educatia germana (gradinita, scoala si liceul) pentru a va explica mai bine modul in care am fost nevoita sa functionez si am convingerea ca multi dintre voi au patit la fel, cu nuante diferite, evident. Asa cum m-am simtit nepotrivita odata iesita din sistemul educational german, tot asa ma simt nepotrivita cam in fiecare zi cand ies din casa. Dupa o pregatire constiincioasa, facuta cu cele mai bune intentii si metode, sunt aruncata intr-o valtoare in care nici un element al pregatirii nu conteaza cu adevarat.

S-au facut eforturi, am facut eforturi, totul s-a simtit chinuit, apasator, contra curentului in sensul istovitor, nu poti inota contra curentului toata viata, trebuie sa ai niste pauze macar, trebuie sa te incarci cumva de putere iar eu nu am gasit nici o modalitate de a face asta pana cand nu am plecat saptamani sau luni intregi in strainatate. Nu va inchipuiti ca la alte tari ma fascineaza bogatia sau ordinea, nici vorba. Ma fascineaza concentrarea, ma fascineaza felul adunat si constient in care se misca ei pe strada si in viata, luarea in calcul a ranirii sentimentelor celuilalt si, de ce nu, a ranirii la propriu a celorlalti, daca ne gandim cum se conduce in Romania sau cum manevreaza romanii cosurile de cumparaturi in supermarket-uri.

Am strans CD-uri, DVD-uri, haine zbanghii, picturi, cani, aparate de cafea, decoratiuni interioare, lumini, ciocolata amaruie de un anumit fel, ciocolata amaruie de alt fel, mirodenii indiene, convertirea mea, confruntarea cu orice adevar, punerea sub semnul indoielii a tonelor de tampenii care ne ingreuneaza mentalitatea dar am facut totul ca un spion, am facut totul pe varfuri. In continuare ma misc asa, este o adevarata aventura sa imi strecor adevarata fire, adevaratele gusturi, adevaratele placeri printre rude, mare parte din prieteni, de vecini nu mai zic. Este in continuare o mare dificultate sa exprim ceea ce sunt fara sa ma simt complet deplasata si nu mai cred ca tine de mine, nu sunt o balbaita, timida si asociala cu toate ca mi-am spus asta ani de-a randul, am alaturat SI motivul asta la incapacitatea mea de a ma incadra in curgerea societatii romanesti.

Am fost si sunt fericita, am reusit sa am viata mea, exact asa cum mi-o doresc, nu imi amintesc sa fi facut vreun compromis pana acum si sper ca varsta nu imi va aduce indoiala aia cumplita legata de propriile mele alegeri, de multe ori furtunoase.

Cand ma intind pe covorasul meu de yoga (nu, yoga nu inseamna baut de pipi si dementi nespalati, futaciosi ca Bivolaru, yoga nu este numai ceva facut intr-o sala care miroase a transpiratie si in care esti inconjurat de oameni cu parul lung si galbejit, yoga poate fi o chestie care miroase a parfum si in care te imbraci frumos) si stau in “pozitia mortului” simt ca am facut zi de zi un efort in raport cu tara mea. Nu am spus “am facut zilnic un efort”. Cred ca asta facem toti. Dar ma ingrijoreaza nuanta asta: “in raport cu tara mea”. Toate eforturile s-au raportat la o singura realitate, ceea ce, trebuie sa recunoasteti, nu poate constitui o autodefinire in care sa ai incredere deplina. Si imi este foarte, foarte teama de asta. Nu vreau sa traiesc asa la nesfarsit, nu vreau sa ma raportez in primul rand si, de cele mai multe ori, in singurul rand, la neajunsurile, lacunele, ororile tarii mele. Ma comport in continuare ca un om aflat intr-o tara cu mari probleme, cum ar fi razboiul, nu va ganditi la probleme minore, ca greva scenaristilor sau greva unor linii aeriene. Exista o suprimare perpetua, exista un abuz perpetuu care depaseste zona inertiei unei societati in curs de reabilitare si dezvoltare.

Ce a insemnat pentru mine sa ma nasc in Romania? Parintii mei mi-au pus muzica clasica in fiecare zi cat eram la mama in burta, ea a mancat numai bunatati, a facut miscare, s-a uitat numai la filme frumoase, a citit carti de psihologie infantila, amandoi parintii mei au vrut sa ma aiba asa cum putini parinti si-au dorit sa aiba un copil. La maternitate a fost oribil, toate eforturile lor, toata iubirea lor a fost umilita un timp. Nu-i nimic, nu? Si acum e la fel. De ce? Nu stiu. Inertia, probabil. M-au adus acasa unde au fost nevoiti sa se lupte cu toate parerile alea imbecile si statute ale tuturor atunci cand apare un copil. S-au tinut tare, au facut cum stiau ei, adica au facut exact ce trebuie. Am avut o doctorita senzationala care, intr-o complicitate inteligenta cu mama, a hotarat cum sa cresc ca sa fiu sanatoasa. Si am fost. Sunt. Nu am avut niciodata probleme de sanatate. M-am dus la gradinita germana, toata lumea a spus ca este un cretinism, au mai incercat si alti prieteni de familie sa-si duca acolo copiii dar dupa cateva zile au spus ca e complicat si mai e si prea departe de locuinta lor. Serbari, carti, mama invatand si ea germana impreuna cu mine, cocolosirea mea infinita asa incat sa imi faca placere fiecare pas. Apoi scoala, liceul, chiulitul cu acordul sau chiar indemnul mamei mele doar pentru a-mi citi mormanele de carti care ma fascinau, olimpiadele, bursele. Trecerea ca un prizonier de razboi cu o cagula peste fata la facultate, in speranta ca voi reusi sa imi prelungesc starea de gratie oferita de gradinita, scoala si liceu. Facultatea. In frig, in ger (de cele mai multe ori), in praf, cu profesori comunisti ca Vicu Mandra dar si cu profesori spectaculosi ca Antoaneta Tanasescu, Monica Spiridon, Mircea Cartarescu, Mihai Dinu, toti acestia din urma fiind in permanenta timorati si intristati de Romania, spunand-o explicit in discutiile particulare. Job-uri tari, bani, calatorit, nici o infrangere explicita, brusca dar o infrangere freatica, mocnita, care a scormonit, care m-a surpat sau cel putin a incercat sa o faca. Si e frumos, e frumos sa scrii asta intr-un roman, e frumos sa scrii asta privind in urma. Dar nu e frumos, e chiar imposibil sa spui asta din mijlocul lucrurilor, simtind ca nu se va incheia acest trai in pofida tarii tale.

Imi place sa merg in alte tari din urmatorul motiv central: imi place sa vad ce sunt dincolo de traiul “in pofida”, ce sunt dincolo de strecurarea asta vigilenta prin necontenitul val de mizerii al tarii mele. Vreau sa stiu cum te simti cand nu faci nota discordanta, vreau sa stiu ce faci cand nu mai trebuie sa-ti protejezi identitatea ca pe un ou, vreau sa stiu cum se simte o identitate puternica si fericita intr-un mediu puternic si fericit. S-ar putea, evident, sa imi dau seama ca toata puterea mea si toata fericirea mea exista doar in raport cu oroarea de-aici. Dar cred ca sunt datoare sa stiu daca valorez ceva si dincolo de acest efort perpetuu care nu imi este, de fapt, propriu. El este propriu traiului in Romania.

~ prin confruntadurerea pe 24 septembrie 2008.