dispretul viguros

Sunt acuzata din ce in ce mai des si mai furibund de ura pentru tara mea si pentru romani, sunt acuzata de pofta pentru terfelirea ei cu orice ocazie. Am mai spus de cateva ori ca nu imi urasc tara dar nu vreau sa tin o pledoarie pe aceasta tema astazi, o noua disculpare ar fi plictisitoare. As vrea sa facem impreuna un exercitiu si sa spunem ca imi urasc tara. Care ar fi problema cu acest lucru? De ce nu as avea voie sa imi urasc tara sau macar sa o dispretuiesc, dat fiind ca, sincer, nu stiu ce inseamna ura, nu am resimtit-o niciodata si ma indoiesc ca sunt capabila de ea. Sa zicem ca imi dipretuiesc tara, sa zicem ca am ajuns la un grad intolerabil de saturatie. Ce ar fi rau in asta, de ce ar fi asta condamnabil? Asa cum unii indeamna la iubirea de tara, eu as putea indemna la dispretul de tara. Asa cum unii vor sa-si gaseasca locul in aceasta tara, eu vreau sa mi-l uit. Asa cum unii se multumesc cu ce are tara asta de oferit, eu nu sunt multumita.

Sa va spun de ce ma intristeaza posibilitatea ca o astfel de atitudine sa nu fie privita cu atentie, ma refer acum la reactia dura fata de ceea ce se petrece la noi in tara si fata de comportamentul romanilor in diferite situatii, de fapt, cam in toate. Ma intristeaza pentru ca, iata, gasesc una din explicatiile pe care le-am cautat inca de mica pentru incapacitatea romanilor de a se aduna in spiritul unei cauze, de a misca lucrurile prin revolta populara bine organizata si incapatanata. Nu discut acum scopul revoltei, nu judecam aici calitatea motivelor pentru care se aduna oamenii; in contextul de astazi iau in calcul atat capacitatea sustinatorilor lui Radovan Karadzic de a riposta fata de arestarea acestuia cat si pe cea a nemtilor care organizeaza puternice contrademonstratii ale demonstratiilor naziste. Ma intereseaza capacitatea de a initia o atitudine, de a o hrani, de a o justifica, de a cladi pe ea, de a-i ramane fidel, de a te concentra asupra ei si asupra a tot ce implica ea. Ma intereseaza determinarea si planul de actiune, ma intereseaza capacitatea de a duce la bun sfarsit un plan, in forta. Iar eu nu vad asta la poporul roman. Nu vad asta deloc, in aproape nici o zona, cu-atat mai putin in zona revoltelor, in zona organizarii unor demonstratii, in luarea publica de atitudine. La noi este expresia tampita pe care o putem extinde pana si peste potentialele demonstratii: “sa lasi loc de buna ziua”. Cateodata nu mai e loc de buna ziua, asta par sa nu inteleaga romanii. Si opusul salutului nu este mitocania, nu este injuratura ci atitudinea ferma si argumentata. Daca mai lasam loc de buna ziua atunci cand se greseste fata de noi, atunci cand suntem calcati in picioare, nu inseamna ca suntem intelepti, toleranti si buni crestini ci doar niste lasi.

Dupa mintea mea, daca un om ia o atitudine si se tine de ea, nu o paraseste pana cand aceasta nu rezolva ceva, ideea este sa i se alature si alti oameni si ceva sa se schimbe, concentrarea si consecventa lor sa aduca ceva. Nu sa fie privit cu furie si sa fie condamnat pentru ca indrazneste sa semnaleze niste probleme, clatinand astfel mediocritatea comoda si calduta. Daca un om are o atitudine pregnant si permanent ofensiva la adresa unui sistem, unei tari, unui comportament si isi articuleaza inteligent si civilizat aceasta ofensiva, nu inteleg de ce romanii vor sa-i astupe gura cat mai repede. Nu pot sa cred decat ca este inca o tentacula a ipocriziei romanesti generalizate. Asa cum nu vrei sa afli exact ce boala ai sau ce boala are cel de langa tine, asa cum nu vrei sa intri in detaliile suferintei cuiva, asa cum nu vrei sa recunosti ca ai un copil care sufera de autism, asa cum amani introspectia la nesfarsit, tot asa amani sa vezi ca tara noastra nu este in cine stie ce forma si nici nu se indreapta catre ea ci se indeparteaza de ea. Nu pot sa inteleg – si va jur ca nu am mai vazut asa ceva decat poate legat de nemtii care spuneau ca vedeau cum evreii sunt urcati in camioane dar chiar credeau ca sunt dusi la munca – de ce romanii nu au reactie. La mai nimic esential si cu atat mai putin la ce se intampla in tara. Nu inteleg de unde ne vine plecarea asta a capului, cu niste bombaneli, cu mici mizerii facute prin casa si celor cunoscuti, cu o emisiune imbecila care face putin scandal ca sa ne descarcam. In loc sa ne limpezim mintea si sa avem o reactie organizata, sa ne confruntam cu niste adevaruri si sa nu ne complacem. Romanii sunt isterici sau molateci, eu nu mai vad alta atitudine. Sunt resemnati sau plini de nervi marunti, razbunatori la suprafata. Romanul scuipa, injura, umileste verbal pe cineva, goneste un pic cu masina, barfeste nitel cu spume si gata, s-a terminat revolta. Nu ne tine revolta, asa cum am inteles ca nu prea ne tin nici altele, in pofida faptului ca, la fel ca in multe alte situatii, mintim peste tot ca suntem cel mai potent popor. Romanul e batjocorit, trage o mica petrecere sau se cearta cu o vanzatoare, romanul e impotent, isi umileste un pic partenera si dupa aia se duce undeva unde nu-l cunoaste nimeni si joaca rolul de macho. Nu vad reactie civilizata si sustinuta, nu vad. Reactiile la ceea ce ni se intampla sunt toate o bascalie cu iz presupus intelectual dar si putina tavaleala in mocirla, pana la urma absolut toti cei care au criticat ajung sa profite cumva de pe urma haosului. Iar cei care se mentin in limitele consecventei si decentei, in limitele inteligentei si luptei serioase, sunt injurati mai rau decat cei care distrug tot ce a mai ramas din Romania.

De ce ne ajunge o mica mistocareala ca sa ne racorim? O mica mistocareala sau o micuta criza de urlat si, eventual, putina inghesuiala, imbrancire si cafteala. Cine ne-a facut sa fim atat de puchinosi, atat de marunti si atat de incapabili in a ne curata gandurile si existenta?

Lucrarea mea de diploma a avut ca tema revoltele populare din Europa Centrala si de Est. Mi-a fost o rusine imensa pentru faptul ca nu aveam ce sa scriu despre Romania. Nu as avea in continuare. Nu ne iese asta cu atitudinea ferma, cu miscarile inteligente, cu atitudinea unita. Ne surpam din interior, incontinuu, nu ma mir ca Mesterul Manole e la loc de cinste pentru romani si cred ca partea cu ziditul nevestei nu ar fi o problema dar asta nu schimba nimic. Am inteles metafora dar poate putina gandire, putina organizare si mai multa forta de munca scapau femeia de la moarte.

Sa lasam discutiile complicate, sa lasam confruntarea cu adevarul, sa lasam orice ne-ar putea deranja pe termen scurt, da-l dracu de termen lung, ca nu stie nimeni ce-o sa fie, numai Dumnezeu stie. Nu vreau sa aduc iarasi tema ortodoxiei in discutie dar poate ideea ca numai Dumnezeu stie si numai Dumnezeu hotaraste nu ne este foarte de folos, cel putin un timp.
Banuiesc ca nu am avut revolte populare, demonstratii care sa ne scoata macar pe bucati din cacat pentru ca, la un moment dat, probabil foarte repede, cineva a spus celui care a initiat o miscare: “Tie nu iti e rusine sa-ti terfelesti tara?”. Si-atunci s-a fasait totul, s-a intors toata lumea la existenta batjocorita. Ca apoi sa spuna frazele care ma scot pe mine din sarite: “Sa stii ca trebuie sa inveti sa te multumesti cu mai putin” sau “Daca ai rabdare si cauti, gasesti lucruri minunate la noi in tara”.

Ideea este sa se stranga mai multi oameni intr-un strigat comun. Si nu doar cand castiga Steaua, nu doar cand cere cineva de pomana, nu doar cand trebuie sa dam cu pietre in populatia gay. Si nu doar pentru cateva zeci de minute, ca pe urma totul sa se dezintegreze incet. Ci pana cand o problema isi gaseste un ecou. Eu nu cred ca studentii de la Sorbona pe care i-am vazut cu masti de gaze, cocotandu-se pe garduri si aruncand cocktail-uri Molotov erau niste golani insetati de violenta si ca in sangele poporului nostru stau pacea si toleranta, in consecinta nu ne luptam “ca niste bezmetici”. Cred ca in sangele poporului roman este, pe langa ipocrizia mai sus mentionata, lenea. Pur si simplu nu avem chef sa ne concentram si sa facem ceva ca lumea. Dovezile sunt peste tot. Iar cand romanii sesiseaza ca cineva ramane pe traiectoria initiala, il porcaiesc pana cand il vad lat. Sau mort, ca pe Cioran, care acum e laudat fara sa ia nimeni in seama drama lui perpetua, tristetea lui in raport cu Romania.

Imi si imaginez cum ar fi fost la noi destinul lui Nelson Mandela, sa zicem. Dupa 27 de ani de inchisoare, romanii ar fi spus ca vine si bosorogul asta sa ne invete ce si cum dupa ce ca nu a suferit alaturi de noi, hai sa-l batjocorim prin ziare si sa scapam odata de el, ca mai rau ne face sa ne amintim de ideile lui. Dar, de fapt, stati, ca nu trebuie sa ne imaginam destinul lui Nelson Mandela in Romania. Putem sa-l luam pe al lui Corneliu Coposu. Sau, fara puscarie, pe cel al Regelui Mihai.

Am convingerea de neclinit ca poporului romani ii convin mizeria, ambiguitatea, coruptia, balaceala, porcaiala. Am convingerea ca ni s-a potrivit comunismul ca o manusa si ca setea cu care am participat la el ca natie este definitorie, am convingerea ca nu ne adunam, la propriu si la figurat, pentru ca nu vedem motivul pentru care am face-o. Cine indrazneste sa ne critice, cine incearca sa ne trezeasca este dusman al poporului si se ia de mama noastra. Nu avem mari sanse, nu avem vana, nu avem limpezime, nu avem concentrare, nu avem ascutime, nu avem forta. Preferam sa ne mintim zi dupa zi.

Asadar, nu imi dispretuiesc tara dar nu cred ca as fi demna de condamnat daca as face-o. Si sa va spun ceva: nu stiu daca nu o dispretuiesc din cauza genei slabite si infectate sau pentru ca am inca tandrete reala pentru ea pe fondul unei gene sanatoase. Ma gandesc de multe ori ca putin dispret viguros ar face mult mai mult decat atitudinea asta presupus impaciuitoare si echilibrata.

Later edit: nu iau in calcul lovitura de stat din 1989 si nu iau decat partial in calcul zona libera de neocomunism din P-ta Universitatii, in cazul celei din urma creandu-se situatia paradoxala in care populatia intelectuala sa reactioneze bine dar nucleul intregii situatii sa fie “controversat”, ca sa ma exprim bland. Ca sa nu mai vorbim de cum s-a incheiat totul, romanii traind in continuare cu acel final grotesc, nerezolvat, nesanctionat, neinteles.

~ de confruntadurerea pe 19 septembrie 2008.