romanii nu stiu (si nu vor) sa se indragosteasca

Un baiat pe care abia il cunoscusem de cateva zile mi-a spus legat de o pereche care tocmai trecea prin fata cafenelei in care eram: “astia nu sunt romani, ca se tin de mana”. Nu aveam de gand sa intru in detalii pe tema asta cu el pentru ca era o relatie profesionala dar el era, ce-i drept, student la psihologie asa ca l-am intrebat macar atat: “si tie ti se pare ca romanii nu prea mai sunt indragostiti, nu?”. El a zambit subliniand ridicolul intrebarii devenite instantaneu retorica. Nu sunt mare adepta a tinutului de mana si nici nu cred ca gesturile publice de tandrete denota mari pasiuni, nu dupa asta imi ghidez convingerea ca romanii nu se iubesc. Ci dupa intreaga functionare a societatii in ultima vreme, functionare in al carei mecanism se simte lipsa iubirii si nu intr-un fel siropos, romantic, entuziast ci intr-un fel practic, tehnic. Iubirea adevarata aduce cu ea o dinamica aparte si, poate cel mai important, un respect si un interes fantastic pentru oamenii de langa tine. Iubind enorm pe cineva, il cunosti in detaliu, devii obsedat de fiecare colt al mintii lui, nicidecum in felul topesc si posesiv ci in felul aproape stiintific, concentrat, dedicat. Nu vreau sa ma refer la boarfele care impanzesc peisajul, nu vreau sa ma refer la cocalarii cu bani, nu discut aspectul asta. Il iau ca pe o componenta fireasca a iesirii din saracia si suprimarea anilor de comunism. Nu sunt foarte convinsa ca aceasta justificare mai tine, dat fiind ca cei care constituie aceasta patura scabroasa sunt foarte tineri dar sa zicem ca tipologia asta exista peste tot. Cu siguranta intr-o masura mult, mult mai mica decat la noi si deloc mediatizata si incurajata ci doar sanctionata si ironizata. Dar voi lasa aceasta categorie la o parte astazi.

Eu nu stiu de ce oamenii din afara acestei categorii nu mai sunt indragostiti si, daca este sa fiu sincera, nu imi amintesc mari povesti de dragoste romanesti, nici macar in literatura. Povesti devastatoare, povesti care sa transforme persoanele in cauza si contextul din care fac parte, povesti in care ambii parteneri sa fie identitati spectaculoase. Imi dau seama ca noi nu avem o cultura a comunicarii si o cultura a iubirii. Iar iubirea nu este atat de instinctiva pe cat o credeam, iata. Iubirea instinctiva nu este puternica si atragatoare, nu este furtunoasa si inalta ci scurta, fulgeratoare si haotica intr-un fel marunt. Imi dau seama ca un popor nu poate sa se indragosteasca fara sa fi avut o istorie ca lumea a indragostirii, imi dau seama ca pana si indragostitul tine de cultura, emancipare si admiratie reala pentru oameni din jur. Romanii nu admira si nu iubesc. Nu am mai auzit de ani de zile o poveste ca lumea de dragoste, nu am mai auzit nici macar o poveste ca lumea de sex. Am auzit fie cocosisme penibile (de ambele parti, nu doar din partea barbatilor), fie ceva caldut si gospodaresc, cu pisiceli care ascund, de fapt, planuri de cumparat casa, teren si pus gresie. Nu am mai tresarit si vibrat in fata unei povesti de dragoste si am inceput sa ma simt si in aceasta privinta complet deplasata prin felul in care am iubit si iubesc. Am incercat sa imi gasesc scuze, mi-am dat seama ca sunt un copil nascut dintr-o poveste de dragoste pasionala (poate e un cuvant mic) si nu dintr-o dragoste dulceaga, mi-am dat seama ca, de cand sunt mica, am citit povesti de dragoste intensa si ravasitoare. Nu ma visam in rolul unuia dintre personaje dar, pur si simplu, tonul, ritmul, intensitatea imi intrau in sange, ca un antrenament sportiv zilnic. Nu stiu nici astazi daca felul in care am iubit a fost rezultatul acestui antrenament aproape involuntar. Nu stiu pana astazi daca cei care m-au iubit au fost doar un raspuns la intensitatea mea, o incercare, o sfortare teribila de a fi la inaltimea intensitatii mele sau daca si ei aveau de la bun inceput in ei aceasta complexitate, aceasta adancime a iubirii, lipsa de teama in fata iubirii obsesive, care acum a ajuns un subiect de barfa ieftina in gura unor tampiti care spun ca obsesia face doar rau. Da, stiu ca face rau teoretic, stiu ca filmele americane de categoria B o condamna dar mie, recunosc, mi-a placut intotdeauna iubirea obsesiva, preocupata zi si noapte, iubirea care te da peste cap, care te transforma, care iti tortureaza cele mai intime componente.

Cu multi ani in urma am avut un conflict cu tatal meu, comunicarea dintre noi doi era intr-o perioada proasta atunci. Eu pornisem pe drumul independentei profesionale si aveam, in consecinta, mult timp liber sau, cel putin, asa parea dat fiind ca mi-l gestionam cum voiam. Ii tineam tatalui meu un fel de discurs (destul de ridicol) despre importanta iubirii si despre necesitatea de a pune orice pe planul secund. El, omul de o inteligenta fina dar si omul care a trebuit o viata intreaga sa asigure o viata buna familiei noastre mi-a spus: “Tu ai si timp sa iubesti. Numai cine are mult timp de pierdut poate sa iubeasca.” A fost una din cele mai puternice si urate lovituri primite vreodata, mi-a venit sa plang dar m-am tinut tare, asa incat jocul de putere sa nu se termine in detrimentul meu evident. M-a durut dar m-a si motivat sa imi traiesc viata in asa fel incat sa am intotdeauna timp pentru a hrani si cultiva o relatie. Eu am avut intotdeauna o viziune relativ conservatoare asupra rolului femeii dintr-un anume punct de vedere: am considerat ca femeia trebuie sa fie intotdeauna frumoasa, frumos imbracata, frumos fardata, tonica, sa “discharge all business”, cum este descris rolul sotiei in buddhism. Am crezut si cred ca femeia este cea care trebuie sa incerce intotdeauna sa dea un aer senzual, de vacanta perpetua intregii vieti. Barbatii pe care i-am intalnit m-au intrecut si m-au surprins si in aceasta privinta, mi-au fost superiori si din punctul asta de vedere si, de multe ori, dupa o concentrare apasatoare, barbatii au fost cei care au jucat impecabil rolul femeii relaxante.

Al treilea lucru pe care vreau sa-l adaug in acest aluat de astazi este o lunga discutie avuta cu homosexualul cu care am impartit un apartament si o relatie aproape doi ani. Imi povestea intr-o noapte cate lucruri isi doreste el sa faca, imi povestea felul in care a sperat sa iubeasca si sa traiasca iar dupa ce i-am pus filmul despre viata lui Reinaldo Arenas, mi-a spus, cu ochii umezi, ca asa isi doreste el sa fie: ca Reinaldo Arenas. L-am intrebat simplu de ce nu e. Mi-a raspuns: “pentru ca la noi in tara nu va exista niciodata un context in care sa traiesti sau sa iubesti eroic.”

Asadar: un psiholog considera ca oamenii care se tin de mana in Bucuresti nu pot fi decat straini, tatal meu a gandit la un moment dat ca doar oamenii care au mult timp liber pot sa iubeasca puternic iar un tip gay nu poate sa traiasca si sa iubeasca pasional pentru ca Romania nu ii ofera contextul potrivit. La toate astea adaugam lipsa de cultura a iubirii din Romania, lipsa exercitiului iubirii, lipsa rafinamentului pe care-l obtii dintr-o comunicare pe acelasi nivel cu partenerul tau. Suntem inca intr-o tara in care mai multi bloggeri considera femeile niste curve. Sau niste proaste. Sau niste interesate. Nu am gasit nici un blog, nici o carte, nici o “marturie” a unui barbat care sa fi descris in detaliu mintea, identitatea unei femei. In cel mai bun caz (si nu e deloc bun cazul) avem oameni ca Mihai Dobrovolschi, tipologia de barbat care admira fetele generic, cu oarece tandrete data doar de varsta care tot inainteaza si cu tandretea data de faptul ca el nu a fost norocos la capitolul estetic. Evident, daca tot vorbim despre egalitate, barbatii devin statuti si ridicoli, in aceeasi masura ca si femeile, daca la o anumita varsta nu au reusit sa inchege nimic emotional. Iti pui un semn de intrebare iar ei isi pun si mai multe ca apoi sa incerce isteric sa le ingroape cumva. Barbatii sunt, la fel ca si femeile, panicati de imbatranire, defecte fizice proprii, performanta sexuala indoielnica, lipsa de succes rasunator, lipsa unei relatii. Si nu ii aud indragostiti. In cel mai bun caz sunt indragostiti de o fantezie sau de o amintire. Sau au fost indragostiti dar cica a fost groaznic.

Ascultam astazi, chiar inainte sa ma apuc de scris acest post, o melodie usurica, nimic complicat, nu as indrazni sa va ingramadesc cu viziunea mea toxica si apasatoare asupra iubirii, nu insist pe faptul ca melodia care descrie cel mai bine felul in care iubesc este “The Perfect Drug”. Da, evident, cantata de Trent Reznor. Am crescut cu viziunea lui asupra iubirii si am inhalat-o cu toti porii pentru ca era una din putinele viziuni care imi satisfaceau personalitatea in iubire. Revin: ascultam o melodie simpla dar superba, chiar ma gandeam ca vad, dupa mult timp, frumusete pura, aproape ca nici nu stiam ce sa fac cu ea. O priveam si mi-a trebuit ceva timp ca sa-mi dau seama ce e. Era un baiat superb cantand ceva simplu, live, de Ziua Nationala a Australiei. Gotye cantand “Your Heart’s a Mess”. Nu e un cantec stupid, incarcat de un romantism de rahat, e un cantec mediu, de bun simt. Ma uitam la filmarea asta si vedeam urmatoarele lucruri: un barbat angelic dar masculin, un barbat timid dar foarte puternic, un barbat caruia am putut sa-i privesc fara teama pielea, mainile, gatul, parul, obrajii, pleoapele, picioarele, miscarile. Nu era scund, grasut, macho, galagios, contrafacut, agitat, nu emana mitocanie, misoginism, inapoiere, uratenie. Era genul de barbat care nu se gaseste la noi in tara si unul din versuri era “let me occupy your mind”. Era de dragoste cantecul. Si m-am intrebat, aducandu-mi scurt aminte de textele romanesti (dintotdeauna) ale cantecelor de dragoste (soapte se aud in noapte, ma aprind, unde esti, nimeni nu stie ce taina ascunde ea, mi-e dor), de ce niciodata dar NICIODATA nu apare si la noi, public sau nu, o dragoste serioasa, invaziva, o dragoste care sa aiba ca unica sursa dar si ca unic tel cunoasterea celuilalt? De ce la noi oamenii nu vor sa se cunoasca? De ce la noi femeile sunt curve sau neveste iar barbatii “de casa, buni, de treaba” sau “frumusei”? De ce pana si oamenii cu educatie iubesc prapadit? De ce nu vad oameni locuiti, acaparati de dragoste? Sau macar de o obsesie sexuala frenetica, de o dorinta care sa nu-ti permita sa dormi, sa mananci, sa gandesti?

Nu din idealism ci dimpotriva, din pur constructivism, spun ca a te indragosti si a iubi devastator este unul din motorasele esentiale intr-o societate. Aceasta dorinta reala, mistuitoare duce lucrurile la inaltimi pe care nu le poti atinge sub nici o forma cu relatii acceptabile, dragute, dragastoase, comode. Povestile de dragoste anima intr-un fel aparte o societate, sexualitatea intensa anima intr-un fel aparte o societate, cunoasterea in detaliu a firii, a respiratiei, a miscarilor, a gandurilor, temerilor cuiva este o treaba de baza, o treaba care la noi in tara lipseste. Si nici nu sesizez incepera acestui exercitiu al iubirii pasionale, adanci. Nu sesizez nici bucati de fictiune care sa dea un imbold acestui exercitiu, lumea se teme de cuvintele “pasiune”, “adoratie”, “obsesie” ca de niste termeni medicali care descriu o boala terminala. Totul e luat mitocaneste sau usor, nimeni nu pare sa aiba interesul de a se defini realmente intr-o relatie, intr-o pasiune. Tindem sa reducem, sa bagatelizam sau chiar sa batjocorim persoana de langa noi, construind un circ relational oribil, inuman, lipsit de rafinament, haz si profunzime.

Nu avem timp, nu avem pe cine, nu avem contextul, nu avem educatia, nu avem cultura de a ne indragosti serios. Si atunci ce facem? De undeva trebuie sa inceapa si nu stiu de unde.

~ prin confruntadurerea pe 11 septembrie 2008.