hotararea de a ramane departe

Romanii se tem de cuvinte cu un continut pe marginea caruia s-ar putea discuta limpede, constructiv. Ca in absolut tot ce tine de societatea romaneasca, nu avem zona “de mijloc” nici in materie de cuvinte, nu avem exercitiul folosirii “clasei medii” de cuvinte. Cuvinte care sa descrie lucrurile exact, cuvinte cu o incarcatura care sa nu fie filozofica, religioasa, sofisticat literara. Dar care sa nu fie nici uzuale. Cuvinte ca “depresie’, “insomnie”, “tristete”. La genul asta de cuvinte ma refer.  Mi-a fost aruncat in fata cuvantul “asocial”. El voia sa descrie felul in care traiesc eu in ultimii ani si, asa cum stiti deja, l-am luat cat de in serios am putut, din respectul meu real pentru cuvinte. In plus, orice invinuire care mi se aduce este un bun pretext de a mai trece o data lucrurile printr-un control, printr-o redefinire. Ma preocupa de cativa ani intorsatura, schimbarea produsa in stilul meu de viata. Aceasta schimbare a trecut la un moment dat printr-un punct foarte jos dar acum m-am readaptat si am invatat sa ma descurc in cadrul acestei schimbari. Respingand explicit sau nu societatea romaneasca si directiile ei, am devenit, intr-adevar, “refractara la integrarea sociala”, asa cum spune definitia cuvantului “asocial”. Nu am iesit demn, oficial din cursa ci intr-un fel lent si bolnav, intr-un fel neasumat pana de curand. Nu imi dadeam seama initial ce mi se intampla, nu am spus de la bun inceput ca societatea romaneasca este o societate de care trebuie sa te detasezi, de care trebuie sa te izolezi si fata de care trebuie sa fii, in general, refractar daca vrei sa iti pastrezi intacte valorile morale, profesionale si de orice alta natura.

Initial am devenit independenta profesional ceea ce mi-a permis sa lucrez cand vreau. Asta mi-a dat voie sa ma comport asa cum simt in raport cu orasul meu iar din aceasta naturalete a comportamentului a rezultat incercarea de a nu iesi, pe cat posibil, in timpul zilei pe strada si de a face sport si o plimbare lunga in timpul serii. Exceptiile s-au rarit, nu am mai gasit rostul in a merge seara de seara la un restaurant, nu am mai gasit rostul in a-mi umple fiecare seara cu o masa de prieteni. Discutiile erau, in mare parte, plictisitoare, restaurantele mediocre iar la finalul fiecarei seri ma simteam secata de energie si entuziasm, aveam nevoie sa imi reasez, sa imi restructurez propriile ambitii si propriile convingeri pentru ca altfel, asa cum s-a intamplat de cateva ori, delasarea generala, discutiile alunecand des in derizoriu, complacerea celor prezenti in sistemul romanesc sau barfa inutila si neproductiva la adresa Romaniei ma trageau in jos, ma tintuiau acolo si incepeam sa cred ca absolut toate dorintele si placerile mele sunt absurde si “snoabe”, asa cum mi-au spus niste amici. Incercarea mea perpetua de a mentine o anumita luciditate in raport cu ceea ce se petrecea si se petrece in societatea romaneasca era primita cu agasare si atunci nu stiam ce sa fac exact: sa fiu politicoasa, amuzanta, sa particip la orice ca apoi sa ma scutur de toate astea prin ceva care sa imi placa sau sa am curajul de a face numai si numai ce-mi place?

Vreau sa va spun ca, din clipa in care am inceput sa renunt la orice fel de comunicare lipsita de autenticitate, lucrurile au inceput sa mearga mai bine. Am renuntat la mese la care doar eu si prietenul meu povesteam pana la epuizare unde fuseseram si ce facuseram dupa ce se lansa catre noi intrebarea “Si voi ce ati mai facut, ca voi sunteti aia care fac tot timpul ceva, noi nu mai avem timp de nimic.” Ma scotea din sarite intrebarea pentru ca suna ca si cum noi am fi fost doi cretini care o freaca de dimineata pana seara, tocmai buni pentru a deveni un ghid pentru cei ocupati. Nu am avut niciodata puterea de a spune ca nu avem chef sa turuim si am povestit incontinuu, simtindu-ne radiografiati, masurati si apoi comentati. Am fost intotdeauna circarii serii, sursa de informatie “banala” si “vulgara”. Noi stiam intotdeauna hoteluri, carti, restaurante, orase, strazi, piese de teatru, muzica, stiam tot ce putea umple o seara a oamenilor care traiesc in lumea “reala”. Eram niste ciudatenii, eram niste senzatii noi si nimeni nu se gandea cu adevarat la ceea ce faceam ci doar la faptul ca faceam chestii inedite. Am renuntat la incercarea de a ma plimba pe strada cu placere. Acum treaba asta e scurta, functionala, tratez strada ca pe un bordel imputit, incerc sa uit ce am vazut si ce am auzit dupa ce imi termin treaba. Cam asta fac in toate privintele, de fapt. Trebuie sa imi cumpar ceva, ma duc direct la magazin, direct la produsul pe care-l vreau, incerc sa nu am nici un fel de asteptare de la vanzatoare sau de la restul clientilor, ma urc la loc in masina si am plecat. Daca cineva ma invita in oras doar pentru “a mai povesti”, refuz. Nu ma mai intereseaza decat discutiile cu oamenii despre care stiu ca ar fi devastati daca as muri, oamenii carora le sunt realmente vitala sau discutiile cu oameni foarte, foarte inteligenti dar, de fapt, prefer sa-i ascult pe ei, fara sa discut propriu-zis. O fata mi-a spus: “mi se pare exagerat ce spui… asta cu persoanele care ar fi devastate daca ai muri, eu nu pot sa duc lucrurile la extrema asa cum faci tu.” Eu pot. Nu era asa de la bun inceput dar acum e. Ma intereseaza doar oamenii carora le sunt vitala si oamenii care imi sunt mie vitali. In momentul asta sunt doar patru si nu ma supara ideea. In rest, ma bucura enorm un gand inteligent, un gest manierat, o dovada incontestabila de umanitate dar refuz sa am relatii caldute, ele nu mi-au placut niciodata si mi-au supt atat de mult timp incat nu stiu daca o sa reusesc vreodata sa imi iert intinsa “socializare”. Citesc, scriu, ador oameni  – si daca am spus cuvantul asta, trebuie sa va povestesc ce reactie violenta, ingrozita am primit de la o fata careia am indraznit sa-i spun ca eu imi ador parintii. Am incercat, in eterna si deja suparatoarea mea naivitate, sa-i explic admiratia mea pentru ei, iubirea, adoratia fara legatura cu conditia noastra de copil si parinte iar ea mi-a spus ca nu poate sa spuna ca adora pe cineva si ca, sa nu ma supar, dar considera absolut ridicol termenul, il considera exaltat, deplasat si imatur. Nu vreau sa fiu rea dar a pierdut enorm din viata daca nu adora pe nimeni, daca nu a simtit niciodata adoratie. A ei pentru cineva sau a cuiva pentru ea. Nu am mai plictisit-o si cu felul in care sunt indragostita pentru ca mi-o luam, cu siguranta, mult mai rau decat pentru bucata cu parintii. “Adoratie” – inca un cuvant pe care eu l-am avut in vocabularul uzual dar care vad ca isi pierde pe zi ce trece puterea, care intra la capitolul “cuvinte moarte”. Ma doare enorm sa vad cum isi pierde un cuvant insemnatatea in randul celor in jur, ma doare sa vad ca un cuvant nu mai are acoperire. Dar aleg, tocmai pentru a proteja cuvintele si mai ales valoarea lor, sa traiesc intr-un fel de capsula selectiva, macar de dragul de a duce mai departe notiuni si trairi care s-ar pierde odata ce m-as hotari sa particip activ si zilnic la viata sociala romaneasca. Asa ca prefer sa stau departe, cu cei patru oameni importanti langa mine atunci cand ii pot avea langa mine, primind raspunsuri la semnele pe care le trimit (si prin acest blog) ca un naufragiat ce sunt decat sa ma aventurez in ceva ce nu este o aventura, de fapt, ci doar o capitulare, o resemnare marunta, o complacere.

Este foarte trist sa vad oameni cu care vorbeam zilnic la distante de o jumatate de an sau la distante de un an. Ii gasesc imbatraniti, comentand emisiuni de la PRO TV, gasind “puncte bune” ale unor emisiuni, vorbind entuziast despre o personalitate imbecila, animandu-se, simtindu-se in largul lor pe teme fara urma de inaltime, avand admiratie pentru laturi care au facut bani dar facand eforturi de a stoarce si ceva “cultural” in discutie. Imi dau seama ca nu ii mai poti salva. Daca le spui ceva, se vor enerva si se vor apara vehement spunand ca nu astea sunt preocuparile lor dar ca voiau sa faca un pic de conversatie. Daca nu le spui nimic, inseamna ca participi la caderea lor iar asta este de neiertat. Ii vezi acceptand viata romaneasca asa cum este ea, ii vezi “descurcandu-se”, ii vezi facand lucruri pe care le condamnau cu doar un an in urma, ii vezi imbratisand, acceptand cu tandrete trista oameni pe care ii considerau monstruosi cu ceva timp in urma. Si te retragi intrebandu-te, ce-i drept, daca aceasta retragere nu este doar o amanare a intrarii in “maturitate”. Dar stii foarte bine ca, daca este sa fii sincer cu tine insuti, aceasta retragere inseamna ca inca vrei sa lupti impotriva mediocritatii si ororii care troneaza peste societatea noastra. Macar tu esti cel care accepta faptul ca avem o problema serioasa care trebuie rezolvata putin diferit fata de restul problemelor. Macar tu nu esti in mijlocul negarii ci iti dai seama ca trebuie schimbat ceva. Chiar daca deocamdata stai pe margine si te concentrezi la ce trebuie facut in loc sa traiesti in mijlocul lucrurilor, s-ar putea ca actiunea ce va urma acestei pauze sa fie mult mai productiva decat o participare sociala unanim acceptata.

Asadar, imi asum titulatura de “asociala”, realizand ca viata pe care am ales sa o traiesc nu este una armonioasa, luminoasa, vizibil constructiva. Dar imi mentin convingerea ca a fi asocial in contextul romanesc este mult mai sanatos decat a fi social.

~ prin confruntadurerea pe 4 septembrie 2008.