“prabusirea morala a obrazului parvenitului roman”

Fara sa vreau si fara sa simt mi-a intrat in oase o teribila rigurozitate pe care o regret si pe care chiar o dispretuiesc in anumite momente. Am crescut imaginandu-ma si dorindu-ma un artist iresponsabil, care face probleme tuturor si pe care nu te poti baza altfel decat artistic, sporadic. Am crezut ca mi-a reusit asta in pofida faptului ca intr-o iarna geroasa am fost scoasa din ora de biologie pentru a fi dusa in alta scoala doar pentru a citi “exemplar” un text in germana in fata unei clase intregi, am crezut ca mi-a iesit asta in pofida faptului ca la mai toate serbarile scolare eram pusa prezentatoare, in pofida faptului ca atunci cand vomita cineva in clasa sau cand se ranea cineva invatatoarea ma trimitea la baie cu cel care patise una dintre chestiile astea iar eu stateam acolo inspaimantata si singura, cu omul ala plangand langa mine. Nu am vrut sa fiu niciodata scoasa in fata. Citeste textul, scrie textul, prezinta, recita, condu, rezolva, ajuta, sari peste capra, arata-le cum trebuie sa se urce pe sfoara, alearga, castiga, fii exemplu, “ati mai vazut asa ceva?”. Pe zi ce trece imi dau seama ca nu pot privi lucrurile relaxat, dezinteresat, lafait, rascacarat, romaneste. Fiecare detaliu trebuie macar spus corect, daca nu facut corect. Nu am rigoare fata de natura experientelor umane dar am rigoare fata de felul in care se raporteaza oamenii la ele si fata de felul in care le relateaza dat fiind ca altii pot asculta povestile si pot invata ceva din ele. Nu suport sa fiu un exemplu dar nu sunt nici un om nepasator, am ramas cum e mai rau: intre dorinta de a fi un exemplu si dorinta de a ma ascunde intr-o pivnita. Nu vreau ca cei care vor sa dea un exemplu in aceasta societate dezgustatoare sa greseasca penibil, aventurandu-se in niste afirmatii gratuite. Am devenit imuna la minciunile privind tara noastra si ce se face in cadrul ei. Atat de multi amici mint, atat de multe personalitati mint, atat de multe rude mint incat nu mai am o reactie foarte puternica, romanii par sa se hraneasca foarte bine atat din minciunile proprii cat si din minciunile altora, e un troc pe care toata lumea il accepta din comoditate si din dorinta de a-si acoperi cat mai adanc esecul pe toate planurile. As fi lasat lucrurile asa mentinand vie comunicarea doar cu oameni sinceri dar am inceput sa sesizez o extindere a cangrenei frustrarii si incapacitatii romanesti. Peste alte popoare. Nu ma refer la valul continuu de criminalitate romaneasca strigatoare la cer din toate colturile Europei, nu. Ma refer la comentarii de genul celor care sustin ca nu stiu ce firma de inchirieri auto a refuzat sa inchirieze masina unui roman, ma refer la povestile despre politistii germani care au perchezitionat pe nu stiu cine lovindu-l in timpul perchezitiei, ma refer la comentarea unor presupuse nereguli din alte tari europene. Romanii s-au plictisit de minciunile care fierb in suc propriu, si-au dat seama ca viata nu merge aici dar i-a chinuit ideea ca viata ar fi in alta parte, ca sa parafrazez din nou titlul lui Milan Kundera. Si asta i-a suparat atat de tare incat s-au dus sa vada cu ochii lor. Si cand au vazut ca asa este au uneltit planuri de surpare si demolare. Nu, nu merge bine nici in alta parte. Orice forma de fericire, civilizatie, respect este o iluzie, nicaieri “nu umbla cainii cu covrigi in coada”. Am crezut ca doar cretinii sustin ideile astea dar m-am inselat. Nu iau in calcul oamenii care critica agentiile de turism, asta e ca si cum ai critica o puscarie, nu ma bag in asta, este o chestie pe care nu o voi intelege pana la sfarsitul vietii.

M-am agatat si eu de un articol al lui Doru Buscu, in speranta de a-l reabilita in ochii mei dupa un alt articol care avea implicata o agentie de turism asa ca pe ala nu-l comentam, pur si simplu. Articolul despre care vorbesc acum este unul care incepe cu “Aveti camere?” si atunci am spus sa plonjez fara teama si sa-l citesc, sperand ca domnul Buscu a inteles ca e mai sigura treaba fara agentii. Mi-am zis “asta e, se intampla, romanii care se dau relaxati, chiar incep sa fie relaxati”. Dar, vai, nu. Ceea ce urmeaza inceputului de articol este un sir de minciuni si de greseli in care romanii s-au impotmolit in asemenea masura incat nimeni nu ar mai indrazni sa le demonteze, sa le contrazica. Romanii vor sa auda astfel de povesti si atunci personalitatile presei romanesti le ofera. Voi incerca eu o demontare  a celor continute in acest articol mizerabil pentru ca nu vreau ca cineva sa creada vreo clipa ca Europa este o jungla nedemna sau ca are vreo asemanare cat de marunta cu Romania. Va promit eu ca odata plecati in Europa si comportandu-va dupa un set de reguli de bun simt, fiind oameni normali, civilizati si informati, vi se va deschide Raiul sau Nirvana sau cum va vine la gura sa numiti fericirea absoluta.

Doru Buscu se duce la receptie cu toata familia si intreaba receptionerul de la Schloss Weikersdorf (un hotel austriac care se gaseste pe nenumarate site-uri de turism romanesti si stiu ca asta le place romanilor: sa fi fost si alti romani intr-un loc). Intreaba “aveti camere?”. In engleza. Nici o problema. Nu trebuie sa stie toata lumea germana, nu ma leg de asta. Hotelul pare a fi o topenie dar nu discutam gusturile. Zic doar ca are “armuri si coarne de cerb” si mai are “chelneri in frac, bucatarie imperiala, vinuri frantuzesti, muzica de camera, spa (…)”. Nu zic topenie dar zic fara urma de retinere “nasol”. Nu ca as vrea sa stea toata lumea la hoteluri cu design hip, chiar ma bucur ca romanii nu stau acolo. Receptionerul cauta in computer iar treaba asta ii pare absurda lui Doru Buscu. Orice receptioner, daca nu e la un motel unde te duci cu o tarfa, cauta in computer daca are sau nu camere, este o procedura standard, nu trebuie sa te deranjeze. Familia lui Buscu “este epuizata” si asteapta, in spatele lui. Nu-i nimic. Asa suntem noi, prost crescuti, nu putem sa ne ducem toti si sa salutam receptionerul, asta e treaba de barbat. Ca sa nu uit: familia este epuizata dupa un drum cu masina de o mie si ceva de kilometri. Asa mergem noi romanii: mult si fara oprire. Ca am fost si noi amarati asa ca trebuie sa ne mancam cat putem de sub cur si sa nu facem opriri dese. Costa. Chiar daca puti de bani, ca Doru Buscu. Receptionerul ii spune ca ar avea doua camere dar ca nu a fost usor sa le gaseasca. Nimeni, NIMENI intr-o tara civilizata, intr-un hotel de patru sau cinci stele nu face astfel de comentarii personalo-libidinoase. Nimeni. Aflu cu amuzament (si aici ma prinde povestea, ca un roman politist care devine deodata pornografic) ca Buscu rezervase cu zece minute in urma de pe “Mac Air”-ul lui (se cheama MacBook Air si numai romanii ii trunchiaza si pocesc numele, asa cum fac cu atatea si atatea) doua camere. De ce nu o fi zis de la bun inceput? Cred ca de dragul povestii asteia politiste mincinoase. Buscu nu spune ca a rezervat, il intreaba pe receptioner cat costa o camera. Cine intreaba in anul 2008, la receptia unui hotel de patru sau cinci stele cat costa o camera? Cine face asta? Va rog sa imi spuneti. Receptionerul ii spune ca o camera costa 250 de Euro in mod normal dar ii mai spune ca ii va oferi cele doua camere la pret redus dat fiind ca este prima data la ei in hotel. Minciuna. Dar mergem mai departe. Aici devin foarte derutata. Doru Buscu spune “daca i-as deschide laptop-ul sub nas si i-as arata ca in hotelul lor cu animale impaiate, cu lanci, coifuri si babe aduse pentru infiltratii nu sta nici dracu’ si ca pe site-ul oficial camerele costa o suta nouazeci dar sunt reduse la o suta paispe, cred ca as obtine primul infarct din Baden.”

Pai, parca ii placea hotelul, ca doar de-aia a venit. Acum de ce nu ii mai place? Si de ce sa-i deschida laptop-ul sub nas? Poate sa-i spuna ca a rezervat doua camere. Nu e complicat. Rezervi si spui ca ai rezervat. Insa Doru Buscu accepta situatia pentru ca este prea obosit si promite ca isi va lua revansa ziua urmatoare. Destul de greu dat fiind ca la orice hotel semnezi o foaie iar pe aceasta foaie este trecut pretul camerei in care urmeaza sa stai. Destul de greu sa te mai ia cineva in serios cu o revansa dupa ce ai semnat foaia asta.

A doua zi vine revansa. Abia cand cel de la receptie ii spune cat are de platit, Doru Buscu deschide laptop-ul, ca sa faca dreptate. Ma simt nevoita sa trec aici integral bucata care urmeaza (inclusiv haosul semnelor de punctuatie):

“A, asta se refera la alta perioada”, zice. “Ba se refera exact la ACEASTA perioada”, zic si i-o indic cu mausul pe ecran. “Atunci…” zice – si i-am vazut reflexele de Costica Argint cazandu-i pe podea – “… atunci nu mai aveti de platit decat doua sute douazeci si opt”. Nu putea scapa asa de usor:  -Managerul hotelului stie?  -Nu mai aveti de platit NIMIC a mieunat autorul tentativei de inselaciune.  –Dar consiliul de administratie, proprietarii, ce credeti ca ar avea de zis Politia?”.

Pai, ce sa zica Politia despre faptul ca un parvenit intelectual roman arata cu intarziere unui receptioner ca a rezervat iar receptionerul spune ca atunci e-n regula sa plateasca pretul rezervat online? Ar fi interesant de aflat. Cat despre continuarea psihotica si inventata a dialogului, cred ca un psihiatru ar avea ceva de zis. Sau poate receptionerul avea probleme psihice devreme ce nu gresise cu nimic dar totusi a lasat niste clienti sa plece fara sa plateasca.

Un mic detaliu si ma retrag in marea mea scarba: de ce articolul se cheama “Prabusirea turistica a obrazului german”? Ca hotelul e-n Austria. Am observat ca asa cum ura, dementa si invidia se concentreaza pe cea mai frumoasa fata sau pe cel mai frumos baiat prezenti intr-un context, pe cel mai destept om dintr-un grup sau pe cel mai indragostit cuplu din preajma, tot asa, tinta principala a minciunilor legate de strainatate este Germania mai nou, tocmai pentru ca impecabila lor corectitudine ii scoate pe romani din minti, intrerupandu-le, fie si numai pentru cateva secunde, balaceala in lipsa romaneasca de corectitudine pe toate planurile.

~ de confruntadurerea pe 1 septembrie 2008.