sa fii “in randul lumii”

De cateva zile incoace ma doare, preocupa si infurie o treaba foarte serioasa, nu e nici pe departe un fleac ci sapa la insasi esenta mea si la cea a lucrurilor. Un baiat foarte destept, cu un spirit atat de viu si puternic incat mie imi este si rusine sa ma consider astfel prin comparatie cu el, trebuie sa-si asculte periodic tatal jignindu-l pe tema independentei si libertatii lui. El are si un frate si fratele este “in randul lumii”, asa cum spune tatal lui. Are un salariu fix, o masina de serviciu, se uita la fotbal, se culca devreme, pleaca doua saptamani pe an in concediu si are bani in banca pentru ca isi mananca foarte dibaci de sub cur. Baiatul despre care va spun, pe de alta parte, este independent, un talent in ceea ce face, o minte sclipitoare, un baiat care vorbeste perfect doua limbi straine, un om cu un trecut spectaculos (nu in ultimul rand profesional) si cu un viitor si mai si, dupa mintea mea. Un om liber – tot ceea ce este privit cu admiratie pentru ca asa impun tendintele (iar romanii sunt atat de buni la a imita si prelua fara convingere si discernamant) dar tot ceea ce este privit cu dispret si neincredere atunci cand nu mai trebuie sa faci impresie si sa pari occidental, atunci cand esti intre peretii casei tale, spatiu foarte rar confortabil si realmente uman la romani. In casele romanilor domneste intotdeauna ideea de economie, de pus bani deoparte, lucrurile trebuie tinute cu folie protectoare pe ele, luminile trebuie stinse, cred ca atunci cand un roman vede lumina de la capatul tunelului catre lumea de dincolo, intra in panica si vrea sa o stinga.

Nu am inteles niciodata cum un parinte a carui viata a fost umilita de o slujba mediocra, a carui viata a stat sub presiunea economiilor si cumpatarii in cel mai plicticos si statut mod cu putinta isi poate indemna copilul la acelasi stil de viata. Pielea incepe sa ma usture de nervi la ideea asta, la intrebarea asta. Adica daca tu ai trait o viata ingradita, careia incepi sa-i zici “cumpatata” sau “in randul lumii” pe masura ce iti dai seama ca nu mai ai cum sa iesi din cacatul ei, de ce ai vrea ca si copilul tau se repete nenorocirea? Il vrei angajat, il vrei casatorit repede, il vrei livid dupa primii ani de crestere a unui copil, il vrei mancand tampeniile nesanatoase pe care i le-ai gatit o viata intreaga, il vrei in vacante imputite si pe cat posibil ieftine, il vrei aproape de tine si cuminte. Mi se pare la fel de rau ca un parinte care a fost batut la randul lui de catre parinti si care isi mai pocneste din cand in cand propriul copil, ca sa nu se piarda traditia. Asa suntem noi, romanii. Asa suntem noi, crestinii. Asa suntem noi, oamenii din randul lumii. Fricosi.

Daca iubesti pe cineva nu poti sa vrei, nu poti sa accepti sa-l vezi inregimentat. Este imposibil. Inseamna ca nu-l iubesti, inseamna ca trebuie sa-ti pui intrebari serioase legate de directia in care a luat-o iubirea ta. Sa vezi omul pe care-l iubesti incorsetat, tampindu-se incetul cu incetul, facand acelasi lucru zi dupa zi, avand din ce in ce mai putin timp liber, necitind nici o carte luni sau poate ani de zile, avand un stapan care se cheama “sef” pentru cei aflati in negare, facand bani pentru altcineva, stand intr-un birou cu oameni captivi ca si el pentru ca intr-o zi, cu putin noroc, sa stea intr-un birou cu mai putini captivi si, ah, intr-o zi sa ajunga, poate, singur intr-un birou primind doar din cand in cand angajati la el, scotandu-si delicat sau de-a dreptul mitocaneste parleala pentru momentele in care a fost si el condus.

Parinti spunand copiilor lor sa-si gaseasca o slujba fixa, banoasa, sigura. Nici o slujba nu e sigura si prefer sa cad si ma fac praf in termenii mei decat in termenii altora, asa cum prefer sa imi savurez doar cu cei pe care-i iubesc propriile victorii financiare. Bucuria de firma, bucuria de echipa, bucuria de angajat nu o cred. Si daca ea exista pur, fara ca in coltul mintii fiecaruia care participa la ea sa nu incolteasca gandul libertatii si victoriilor financiare individuale, omului aluia i se poate pregati deja o cruce cu numele lui pe ea. Din asta greu se mai iese, e mult mai simpla moartea asa cum o stim decat asta care se insinueaza asa. Cand te-ai “integrat” in echipa de la serviciu nu e bine. Stiu ca suna prost dar nu e bine. Nu zice nimeni sa-i musti de nas sau sa nu muncesti impecabil dar nu exagera cu integrarea, din integrarea asta se iese mai greu decat din nisipurile miscatoare. A munci in echipa pentru succesul financiar al unei corporatii nu are cum sa stea in mintea unui om cu adevarat viu. Faci asta ca sa-ti testezi puterea, cunostintele, capacitatile, strategiile dar nu poti face asta perfect impacat si pentru totdeauna. Ca faza intermediara, e in regula, accept. Dar pe viata? Nu accept. Ati vazut vreodata petreceri de firma? Sigur ati vazut. Oamenii aia au ceva pe suflet, se vede de la o posta. Vorbesc tare, se dezlantuie de faci pe tine de ras privindu-i, flirteaza unii cu altii ca niste gaini eliberate fara avertisment din baterii, se imbata ca porcii si danseaza straniu. Eliberarea asta organizata e mai tragica decat captivitatea de la munca. Mai bine renunta la petreceri si isi accepta conditia care nu indeamna in mod firesc la distractie.

Am auzit odata un barbat spunand ca ar vrea sa se retraga undeva la tara si sa scrie, sa renunte la job-ul lui. Eram intre prieteni si mi-am zis ca e o discutie relaxata, aproape de la sine inteleasa. M-am scapat si am zis: “Cand pleci, cand iti dai demisia?”. Iar sotia lui a inceput sa ne tina un discurs de care imi este greata pana si astazi. Un discurs care a inceput cu faptul ca sotul ei “e foarte bine acolo unde e” si s-a incheiat cam cu acelasi lucru. Cred ca si la mijloc tot despre asta era vorba. Imi incremenisera limba si mintea iar sufletul imi schelalaia undeva foarte departe, nu stiam ce sa fac. Adica parinti panicati am mai vazut dar sotii? Asta este, in carnetelul meu cu orori, o treapta peste parintii care nu isi lasa copii sa fie independenti si sa renunte la conditia de angajati.

Bun, sa zicem ca eu sunt idealista, deplasata, printesa Xena, dementa de-a dreptul, fara ancora in lumea reala, traind intr-o dimensiune imaginara de rasul lumii si nicidecum “in randul lumii”, eu sunt nebuna care nu omoara nici macar o molie, o musca, un tantar sau un paianjen pentru ca asa imi dicteaza mie disciplina mea religioasa de “sectanta” imputita buddhista “cand noi suntem oameni cu capul pe umeri si crestini ortodocsi”. Am intalnit oameni care, de fata cu mine, pocnesc cu placere insecte ca sa-mi dea o lectie, pentru a-mi sublinia presupusul absurd al comportamentului meu. Palma este dedicata indraznelii mele de a fi altfel si de a-mi pastra increderea in libertate, inclusiv in cea a insectelor de a muri cum cred ele de cuviinta. Am simtit intotdeauna acest gen de sanctionare a mea. Inca de cand eram mica. Treaba cu omoratul insectelor este, evident, un exemplu care sa insumeze dureros de bine o atitudine generala. Renunta odata, inceteaza odata sa crezi ca se poate trai frumos, ne enervezi, ne scoti din minti, ne amintesti cat de repede am capitulat si nu mai vrem sa ne amintim chestia asta. Ce-a fost a fost, mortii cu mortii, vii cu vii. Agitatia, presiunea, forta asta toparlaneasca cu care se incearca reducerea la tacere sau scoaterea icnita a unor enunturi general acceptate de genul “viata e grea, facem si noi ce putem”, “ne descurcam”, “om trece si peste asta”, “avem si noi mici bucurii” m-au pandit dintotdeauna. Dispozitia se taia ca o maioneza cand spuneam ca sunt fericita sau ca am facut ceva atipic, incepeau intepaturile mascate sub limba de lemn: “mai, mi-ar placea si mie sa fac asa ceva dar cine are timp, faceam si eu chestii din astea in tinerete”. Asa. Si-acum ce s-a intamplat? Ca tineretea era acum un an sau doi si deodata a lovit un fel de febra tifoida din care nu mai iese nimeni. Ce s-a intamplat? Ati fi vrut sa mergeti si sa observati ani de-a randul felul in care traiesc lupii, ati fi vrut sa stabiliti o legatura cu bivolii salbatici, ati fi vrut sa participati la construirea de scoli in Calcutta, ati fi vrut sa spalati closete la orfelinat dar pentru toate astea este nevoie de… aici e o liniste penibila, va rog sa recunoasteti. Ati vrea sa spuneti “bani”, lipsa banilor, obsesia asta cu lipsa banilor fiind miezul existentei ipocrite a societatii romanesti, societate care pune mai multi bani la ciorap decat s-au pus in toata istoria Europei la un loc. Dar cuvantul, vai, nu este “bani”. Nu stiti care este. Nici nu v-ati pus problema care este. Pentru ca ati intrat, ca in multe alte situatii, in valtoarea conventiilor sociale. Iar intr-o viata cu adevarat libera nu se castiga fix si nu se stie ce se va intampla a doua zi, nici nu te poti lauda pe scara blocului sau la mesele de Craciun spunand “sunt liber”. E mult mai la indemana sa spui unde lucrezi, ce bine castigi, ce masina ai si cum a fost la restaurantul inchiriat de firma pentru nu stiu ce ocazie. E sigur, e caldut, nu te doare capul, nu socheaza pe nimeni povestea, iti poti scuza involutia spirituala prin oboseala stransa la munca.

Am fost la gradinita, educatoarea mi-a pus in brate o carte si mi-a spus sa nu ma mai apropii de etamina. Am fost la scoala. Cam tot asa ca si la gradinita, adica partea cu cartea, etamina nu mai era dar o puteti inlocui in mintea voastra cu tot ce este cretin si inutil in sistemul de invatamant. Am luat note mari, a cazut lumea pe spate cu diverse ocazii, am fost la olimpiada pe sector, pe municipiu, pe tara. A venit facultatea. Nu s-a schimbat nimic. Dar nici o clipa nu m-am gandit ca tot ceea ce stiu si tot ceea ce invat ma va aduce intr-un loc de munca bun. Nu semana deloc ce invatam si ce gandeam cu ideea unei inregimentari si nici cariera nu voiam sa fac, cariera imi parea o pacaleala, un ifos. Eu invatam pentru a-mi asigura imunitatea, eram dispusa sa fac orice pentru a-mi asigura libertatea si pentru a-mi ingriji pornirea viscerala de a ma delimita de marea masa in orice context.

Nu spun sa scoateti oamenii pe care-i iubiti din birouri, nu spun sa iesiti voi din ele pentru totdeauna, nu spun sa pictati sloganuri anti-corporatiste pe zidurile tuturor cladirilor, cu toate ca nu ar fi rau. Spun doar ca atunci cand cineva de langa voi are o firava sau puternica tentatie de “a iesi din randul lumii”, scoateti de unde stiti un zambet si o incurajare. Nu exista nici o dovada mai puternica de iubire decat cea de a incuraja libertatea unui om, decat cea de a da libertate unui om.

~ de confruntadurerea pe 28 august 2008.