daca nu vreau copii

Nu mai vreau sa dezamagesc oamenii care cauta pe Google sau in cadrul WordPress  “daca nu vreau sa fac copii” sau “ce fac daca nu vreau copii” sau “nu vreau copii” si ajung la mine pe blog unde este atinsa in treacat problema asta dar mult prea in treacat. Si am prins curaj sa o zic raspicat dupa ce am citit in romanul Sylviei Plath “Clopotul de sticla” ca mai sunt si alte fete cu probleme din astea in care oamenii de rand suparati pe diferente ar vrea sa arunce cu pietre.

Eu nu am intalnit pana acum nici o fata care sa imi spuna ca nu vrea copii. M-am simtit, asadar, si in aceasta privinta, singura, tampita, defecta, satanista, depresiva, anormala, “las-o, saraca”. Am incetat sa mai spun adevarul despre pozitia mea fata de facutul copiilor pentru ca mi-o luam de fiecare data intr-un fel sau altul si nu a mai rezistat nici macar fiinta mea “demonica” la asemenea lovituri. Am zis sa-mi tin parerea sub tacere si sa inghit aproape zi de zi treaba cu miracolul nasterii ca singurul rost pe lume al femeii. Dar ce e mai trist este ca unii au inceput sa spuna ca si al barbatului ar fi tot asta iar in acest moment chiar m-am speriat. Macar sa fi ramas doar conceptia scarboasa, misogina, primitiva ca femeia e aia cu nasterea ca unica sansa de a trai un miracol iar barbatul sa mai aiba si alte sanse la miracol, ca sa nu se tampeasca de tot.

Si, cum va spuneam, am gasit in romanul Sylviei Plath cel putin doua bucatele care spun limpede ceea ce am gandit si eu o viata intreaga. La fel ca atunci cand v-am povestit ca am vazut clipul de la “Closer” si mi-am dat seama ca dragostea nu trebuie sa fie romantica si ca mai am si eu o sansa de a iubi pe lumea asta, tot asa mi-am dat seama citind frazele astea, ca mai am si eu o sansa pe lumea asta, in general.

Nu vreau sa fac copii, pe scurt. Nici nu ma impotrivesc ideii ca intr-o zi, peste ani, o sa fac dar nu vreau din cale afara, nu am nici o tragere de inima, nu ma cuprinde nici un fior, nu imi vine in minte marea responsabilitate universala de a aduce copii pe lume sau de a-i creste. Ma gandesc ca poate o sa spun cateva chestii destepte catorva copii in viata asta si asa voi contribui la educatia si fericirea lor. In rest, nu ma vad cu copii si nu inteleg niciodata transformarea femeilor atunci cand au un copil. Nu, nu vreau sa aud “ o sa intelegi”, nu e genul meu sa imi schimb convingerile impamantenite dupa ani si ani de gandire si intoarcere pe toate partile printr-o simpla experienta biologica. Inteleg ca este important sa ai grija de cineva, inteleg ca este important sa ajuti pe cineva, inteleg ca e important sa iubesti pe cineva, nu inteleg de ce trebuie sa faci pe cineva. Nu inteleg monstruoasa coalitie a parintilor, socrilor de a-ti cere un “nepotel”, nu inteleg intrebarile legate de copil, nu inteleg toata agitatia care se creeaza in jurul sarcinii si nasterii. Ma tem ca a devenit un reflex si ca, la fel ca in multe alte situatii incarcate de clisee, nu se mai gandeste nimeni daca este fericit sau nu. Intra asa toti intr-un vartej si cand ies sunt prea obositi si demoralizati sa mai strige: “Stati, de fapt, nu imi doream copil!”. Eu strig de-acum si strig de cate ori am ocazia, fie si doar in interiorul mintii mele. Nu vreau. Am mai spus-o. De ce ar vrea cineva cu adevarat (dar cu adevarat) sa scoata un pepene prin organul cel mai drag unei femei si sa si-l faca praf si pulbere ca apoi pepenele iesit sa o stoarca de lapte, energie si identitate? De ce ar vrea cineva sa renunte la o relatie senzationala in care faci sex oricand, in care te plimbi, citesti, mergi la teatru, vezi filme, nu ai cine stie ce responsabilitati, esti indragostit si descoperi in fiecare zi ceva legat de omul de langa tine? De ce ar vrea cineva asta, daca ar sta singur cu el insusi intr-o camaruta, intr-o baita, intr-un holisor si s-ar gandi undeva departe de vocile care striga ca viata fara copii e searbada?

Sa va spun ceva: singurele cupluri pe care le-am cunoscut si care se iubesc, care inca se mai iubesc, nu au copii. Nu zic ca e regula, eu din astea am nimerit. Erau atat de indragostiti, atat de atenti unul cu celalalt, se pastrase intacta pasiunea initiala si ma faceau sa ma gandesc ca nu au avut nevoie de ceva care sa le umple si justifice casnicia. Va rog sa nu imi spuneti scarbosenia ca exista mai multe feluri de dragoste si ca dragostea se transforma, ca exista mai multe stadii ale ei, toate frumoase. Da, exista mai multe stadii ale ei da’ nu sunt toate frumoase si poate exista perechi care sa sfideze pe toata lumea, inclusiv psihologii si care sa stea ingrijorator de mult intr-un stadiu si anume in ala de inceput, netransformat, nealterat. Greu de crezut ca ar putea face asta dupa ce apare un copil care suge toata energia unei familii, care aduce galagie, pipi, caca, nevoia de atentie permanenta si oboseala aia crunta, de neimaginat (asta in cazul in care perechile nu paseaza copilul bunicilor, asa cum fac romanii mult prea des, nedandu-si seama ca asta inseamna ca nu sunt parinti cu adevarat ci ca au achizitionat produsul dar ca il vor ridica mai tarziu, cand vor putea fi parinti, acum nu sunt in stare dar nu au avut curajul sa recunoasca asta – si te mai intrebi de ce suntem o natie de tampiti si nefericiti).

N-am putut sa ma fac ca nu vad de cand sunt mica si pana astazi ca oamenii a caror minte o admir nu prea au copii. Gospodinele ar spune ca nu sunt fericiti si ca de-aia n-au, ca “nu si-au gasit perechea”. Da’ poate ca sunt prea fericiti ca sa aiba copii, poate au cu totul alte preocupari, la asta nu se gandeste nimeni. Glumesc putin dar nu complet. Daca exista oameni care au viata plina de ceva esential, de ceva real, atat de real si atat de puternic si glorios incat nu mai este loc de nimic? Daca exista si varianta asta? Daca extensia asta a noastra (copilul) este, in cele mai multe cazuri, doar speranta ca de data asta va iesi cu adevarat ceva, toate frustrarile proprii cazand pe capul copilului pentru care “te sacrifici” si pentru care “faci tot”. E, dupa mintea mea, o lupta disperata de a te mai salva pe tine cumva. Ceea ce teoretic si partial este demn de inteles dar, pe de alta parte, pune intr-o mare, mare dificultate copilul in cauza. Si te face pe tine un egoist imputit, un narcisist fara scapare in pofida altruismului pe care-l trambitezi.

Nici macar una din femeile pe care le-am intrebat “de ce ai vrut un copil?” nu mi-a raspuns cu adevarat. Va jur. Si am vorbit cu femei destepte, cu femei educate, cu femei in a caror judecata aveam incredere. Se tampisera deodata, cineva le spalase creierul, ma priveau infrante dar si putin deranjate. Raspunsurile au fost cam trei, cu toate ca am vorbit cu zeci de fete: “Hai, ma…”, “Cum adica de ce am vrut un copil?”, “O sa vezi ca atunci cand o sa te linistesti un pic o sa vrei si tu”. In ideea asta de “linistire”, nu ma voi linisti niciodata. Consider ca denumirea potrivita pentru aceasta linistire este “capitulare”. Ce e trist este ca si mama incepuse sa ma intrebe daca nu vreau sa fac un copil. Cand m-a intrebat asta, mi-am dat seama ca incetase sa ma mai cunoasca in fiecare detaliu si ca, mult mai grav, incetase sa mai spere ca viata mea ar putea fi altfel decat a celor din jur. Fara exagerare, a fost cea mai dureroasa jignire (chiar daca nu explicita) pe care am primit-o vreodata. Imi venea sa plang de ciuda si sa-i spun: “Sunt eu, sunt eu, nu ma recunosti, nu ma mai iubesti?”. M-am gandit doar ca nu isi mai are rostul nici un fel de discutie pe tema si mi-am promis in gand ca nu ma voi lasa dusa de valul asta al exploziei de copii in momentul in care viata nu iti mai ofera nici o provocare puternica si reala.

Sa nu ma suspectati de imaturitate. Cand spun ca imi pare mai interesanta o relatie cu un barbat decat una cu un barbat si niste copii nu sunt imatura ci poate prea matura. Nu ma gandesc ca opusul unei vieti cu copii ar fi o viata prin cluburi, o viata in care iti cauti vesnic haine si gonesti cu masini decapotabile prin cele mai snoabe metropole. Nu. Ma gandesc mai degraba la o viata plina de discutii si dragoste indragostita nu din aia “e sotul meu, am trecut prin atatea impreuna, cum sa nu-l iubesc” sau din aia “e un baiat atat de bun”, ma gandesc mai degraba la o viata in care sa nu spui niciodata “de cand cu asta micu’ nu am mai pus mana pe nici o carte” sau “de cand cu asta micu’ nici nu mai stiu ce piese de teatru mai sunt la Green Hours” sau alte chestii din aceeasi zona a blazarii, a terminarii, a adormirii.

Copilul se face atunci cand ceva scartaie, eu asa cred. Nu am auzit pe nimeni spunand: “eram atat de fericiti impreuna, ne-o trageam atat de misto zi de zi, aveam atat de multi prieteni, calatoream in atatea tari, aveam atat de multe de citit si descoperit, eram implicati in atatea proiecte spectaculoase, aveam atat de multe sa ne spunem incat ne-am hotarat sa facem un copil”.

Si poate asta e smecheria lumii asteia, poate asta e una din poantele Universului: sa te aduca pe cai diferite in acelasi punct de goliciune sufleteasca pe care sa nu-l poti umple decat cu un copil. Iar unii sa fie suficient de norocosi cat sa-l poata face cu cineva iar altii nu. Dar nu cred. Eu cred ca poanta lumii asteia este sa te aduca intr-un loc de goliciune sufleteasca pe care tu sa-l umpli diferit de felul in care stiu sa-l umple toti.

~ de confruntadurerea pe 26 august 2008.