“Sambata noapte si duminica dimineata”

Trebuie sa fi fost o noapte neplacuta, grea de-a dreptul dat fiind ca pe sub geamul meu au trecut trei masini ale celor de la SMURD, cu sirena cu tot, cu graba cu tot. Se prefigura ceva imputit inca de cand am iesit in oras. Sunt seri si nopti in care Bucurestiul este monstruos, nu doar intolerabil. Sunt seri in care valul de masini de provincie, caldura si deja antologica sete a romanilor pentru “distractie” te fac sa resimti o deznadejde asemantoare cu cea pe care o simteai cand erai copil si nu intelegeai de ce ar vrea cineva sa puna in orice fel de incurcatura pe altcineva. M-am intors cu o scarba mai accentuata decat in restul zilelor dar nu cu una furibunda ci cu una septica, speciala, determinata, finala. Am asteptat sa se racoreasca macar un pic si nu s-a intamplat decat vag cu cateva minute in urma, am venit la computer cu gandul de a lauda initiativa timisorenilor de a manifesta impotriva boului care a omorat un om fugind apoi de la locul accidentului, am vrut sa scriu in treacat si despre parvenitismul cultural iesit cu toate fortele la suprafata in articolul lui Razvan Exarhu “Becali in Trabant”, despre lipsa ametitoare de logica a acestui articol, despre alaturarea unor notiuni carora nu le cunosti valoarea stricta. Am vrut sa scriu ceva inchegat si sa reiasa uimirea mea, mahnirea mea (la noi in tara nu este posibila uimirea simpla, ea este instantaneu combinata cu mahnire) in fata faptului ca romanii nu reusesc sa se adune. La propriu si la figurat dar voiam sa ma refer la neadunatul la propriu, la incapacitatea mea de a intelege de ce romanii nu organizeaza manifestatii ca lumea. Daca nu din alea cehesti macar din alea cu cafteala serioasa, cu miza serioasa, din alea in care manifestantii ataca, urla, dau totul pentru o cauza. Oameni care se misca, oameni care pulseaza, oameni vii, oameni care nu se lasa.

Am renuntat insa la a scrie despre toate astea. Pentru ca m-am privit scurt din exterior si mi-am dat seama cat de ridicola sunt in aceasta revolta permanenta pe care imi place sa o numesc “atitudine”. Iau atitudine. Nu, nu iau atitudine. La fel cu absolut toti cei care-si irosesc timpul si cuvintele pentru a critica aceasta tara ca apoi sa traiasca si a doua zi in ea, nu sunt decat o nevasta cicalitoare, frustrata, terminata, casatorita cu cea mai mare tarfa de barbat, incapabila sa divortez dar comentand, comentand, comentand cu speranta. Casnicie infecta, joc de noroc marunt la cazinoul de cartier, nici macar la unul care te seaca, nici macar la unul care te falimenteaza, care te face sa-ti vinzi casa si masina. Nu, la unul micut. Si caldut. La micile zvacniri, la micile ciupeli, la mica imitatie de viata adevarata, fie ca e buna, fie ca e rea. Doru Buscu nemultumit de un cacat de agentie, Catalin Matei plangandu-se de cat de mitocani sunt romanii la check-in in alte tari. Coada de romani mitocani de la check-in. Banuiesc ca nu a fost in vacanta in Germania sau in Danemarca, in Suedia sau Franta, in Norvegia sau Islanda, in Japonia sau in Noua Zeelanda, in Marea Britanie sau in Cehia. Am voie sa ghicesc de trei ori: Grecia, Turcia sau Italia. Inca o data mai ghicesc. Adaug si Spania. “Stiti povestea. Pleci din tara, stai o saptamana, doua, trei, te plimbi, te uiti la oameni, te relaxezi, ti se face dor de tara, te plictisesti, te intorci.” spune Catalin Matei in 24 FUN. Nu, eu nu stiu povestea asta. P-asta n-am citit-o. Am citit-o doar p-aia cu “Nu stiti povestea. Pleci din tara, stai cu lunile, traiesti, iubesti, respiri, iti recapeti demnitatea, iti reamintesti cine esti si iti dai seama ca daca ai o farama de coloana vertebrala ramasa in tine, nu vei mai putea niciodata sa traiesti fericit in Romania. Si te intorci. Nu te intalnesti cu romani la check-in, ca ai avut atata minte cat sa te duci intr-o tara in care romanilor nu le place. Si nici nu ai de ce sa bombani legat de agentie pentru ca ai fost un om inteligent, liber, caruia nu-i tataie curul ca nu se va descurca intr-o tara straina si caruia nu ii e lene sa traiasca ceva in afara graficului mic-burghez, minuscul-burghez. Si ai rezervat online camere la ce hotel ai vrut tu, fara sprijinul meschin al unei agentii.”

Mi-am dat seama ca orice clipa in care deschid, totusi, televizorul pentru ca “asta este realitatea in care traim” sau orice clipa in care citesc ziarele pentru ca “trebuie sa fii informat” si orice moment in care incerc sa comentez viata romanilor si lipsa lor de minima directie si umanitate ma face sa par cel mai trist om pe care l-am intalnit vreodata. Cel mai disperat, cel mai agitat, ca cei care tot trag de un mort sperand sa se mai trezeasca, ca cei care ii striga cuiva “te rog sa ma iubesti”. Asta nu se poate intampla. Nimeni nu se va trezi explicit, in termenii nostri, dupa ce a murit, nimeni nu te va iubi daca-l rogi. Trebuie sa intelegi ca s-a terminat. Iar daca nu intelegi, esti doar intr-o forma jalnica de negare, nu faci decat sa ascunzi faptul ca esti rapus si ca nu mai esti, de fapt, in stare sa o iei de la capat intr-un context demn si frumos. Inseamna ca nu esti suficient de puternic, inseamna ca ai deja in tine o bucatica de sambure imputit romanesc, inseamna ca te-ai infectat, inseamna ca nu esti si in interior la fel de vehement si contrariat cum incerci sa pari cand vorbesti, cand scrii. Inseamna ca revolta nu iti este autentica, inseamna ca ai inceput doar sa te hranesti din ea (multi fac asta chiar la propriu si ma refer aici la jurnalisti, in special), o consideri adrenalina ta, o consideri cafeaua de dimineata, nu ii mai sesizezi esenta, punctul de pornire, nuantele si, cel mai important, telul.

Eu nu voi mai deschide televizorul pe nici un post romanesc, nu voi mai citi nici un ziar romanesc, voi pleca atunci cand cineva o sa inceapa eterna barfa revoltata sub titulatura de “polemica”, voi renunta sa ma mai las preocupata de orice fel de element incert romanesc. Vor fi, evident, ocazionalele orori cu care ma voi intersecta involuntar dar voi refuza sa le mai comentez in vreun fel. Voi incepe sa ma distantez mental de tot ceea ce constituie prezentul romanesc. Apoi ma voi distanta geografic. Nu am detalii. Tot ce pot sa spun este ca nu va fi implicata nici o agentie de turism si ca nici la check-in nu ma voi intalni cu romani la intoarcerea in tara din simplul motiv ca nu va mai exista o intoarcere in tara.

Sigur stiti sloganul american legat chiar de tara lor: “Love it or leave it”. Complet de acord. Dincolo de impertinenta sloganului american in sine, eu pastrez doar cuvintele si le atenuez complet impertinenta folosindu-le ca pe o constatare la capat de drum, ca pe o constatare perfect rationala, ostenita, intr-o dispozitie echilibrata. La mine hotararea e “leave it”. Nu poti sta bombanind zilnic, nu poti trai dispretuind zilnic, nu poti trai asa, mi-e scarba de mine privindu-ma traind asa. Pentru cei care se descurca in Romania, nu am decat admiratie. Usor inspaimantata si straina, ce-i drept, dar tot un fel de admiratie.

Toate subiectele mele pe acest blog vor viza chestii bine documentate care sa poata ajuta oamenii, mai ales pe cei care se afla in preajma mortii cuiva iubit sau in preajma mortii proprii. Voi face o mica exceptie de la aceasta regula atunci cand ma va impresiona teribil un gest de umanitate, un gand ascutit, un act artistic ravasitor, o personalitate superba care ma va face sa imi revizuiesc fie si numai pentru cateva minute hotararea de a nu comenta Romania.

Nu pot sa-mi uit greata in fata constatarii ca cele mai multe vizionari le-am avut in ziua in care am scris despre Mircea Badea.  Nu pot sa ma consider deosebita de o cloaca daca ma balacesc in ea, fie si cu atitudini de bun simt. Eu de azi nu ma mai balacesc, cu riscul de a deveni usor asociala si neinteresanta, cu riscul de a nu atinge subiectele care ne ingroapa incetul cu incetul.

*titlul post-ului este titlul unui roman scris de Alan Sillitoe

~ de confruntadurerea pe 24 august 2008.