Am inteles. Si acum ce fac?

Cred ca o singura data in viata am facut chestia asta. De fapt, sunt sigura ca am facut asta o singura data: am intrebat pe cineva de ce nu a venit la mine (baiatul era in America) imediat cum a aflat ca a murit mama. Nu l-am intrebat pe un ton dramatic, l-am intrebat sec. Mi-a spus ca s-a gandit ca trebuie sa ma confrunt singura cu situatia asta si ca nimeni nu are cum sa ma ajute. Mi-a parut de-o duritate oribila raspunsul, nu cred nici astazi ca era adevarul. Baiatul stia ce tine la mine si gasise o varianta care sa ma puna pe ganduri si care sa ma faca sa-mi si fie rusine ca pusesem o astfel de intrebare. In spatele frazei lui de psiholog inteligent era doar egoism si lipsa de chef pentru a veni la Bucuresti. Pacat. Pentru ca atunci cand iti moare cineva nu te poate ajuta nimeni mai bine decat cineva care nu este direct implicat in pierdere. Uitati partea cu familia. Nu e buna. Suna dur, suna oribil dar asa e. Fiecare isi va sublinia propria durere si propria raportare la cel mort. Iar cei care nu vor face asta verbal, va vor starni compasiunea prin felul in care isi afiseaza sau prin felul in care nu reusesc sa isi afiseze durerea. Cumva vor starni compasiune in voi si atunci veti incerca sa-i ajutati. Iata singura situatie in care nu puteti face asta si nici nu trebuie sa o faceti. Pur si simplu pentru ca nu sunteti in stare si a va minti, a va incuraja ca sunteti nu va face decat sa va amane confruntarea cu propria durere iar acesta amanare nu face decat un imens rau, aceasta amanare nu face decat sa reduca sansele de repliere autentica. De data asta si poate doar de data asta nu puteti ajuta pe nimeni. Trebuie sa va retrageti undeva intr-o gaura neagra, daca nu la propriu macar la figurat si sa suferiti fara sa priviti suferinta altora, fara sa incercati sa o diminuati. Tocmai de-asta un om care nu este marcat direct de pierdere o sa fie de folos. Nu veti avea si durerea lui pe umeri, va fi o prezenta tonica sau macar neutra, va fi gura de aer curat si va putea sa faca relaxat lucruri simple: sa rezerve o masa la restaurant sau sa gateasca ceva, sa faca putin curat, sa anunte moartea, ora si locul inmormantarii, sa organizeze ce e de organizat, sa poarte discutii stupide cu cei care vin pe capul tau. Si, mai important decat orice, te va putea asculta fara sa-l apuce plansul, fara sa-ti spuna “hai sa nu mai vorbim, ca nu rezist”, fara sa simta nevoia de a te coplesi cu relatia lui speciala cu cel care tocmai a murit. Ca in orice rahat enorm si imposibil de tolerat in prima faza, e bine sa vorbesti cu un om care te poate asculta in tacere, care poate privi obiectiv durerea ta si care iti poate da idei dincolo de cercul sufocant al proaspetei pierderi. Eu nu vreau sa vad pe nimeni suferind impreuna cu mine, nu vreau sa imi masor suferinta cu a altcuiva, sa o simt pe a mea sucomband in fata alteia, nu vreau sa protejez pe nimeni, nu vreau sa ma gandesc ca ar trebui sa evit anumite detalii. Vreau sa imi dau drumul fara grija ca ating rani proaspete, rani vii. Asta as fi vrut si asta ar fi trebuit sa fac atunci, de la bun inceput. Nu am facut-o decat tarziu dar e bine. Macar pentru faptul ca ma puteti crede pe cuvant ca dintre cele doua variante, cea cu vorbitul in fata unei persoane neutre este cea mai buna. Pentru voi, initial. Si pentru tot restul lumii pe urma.

Daca in majoritatea situatiilor e bine, folositor chiar si pentru tine sa te sacrifici si sa-l ajuti pe cel de langa tine, sa te intereseze mai mult suferinta celui aflat in aceeasi problema, ei bine, atunci cand moare cineva foarte apropiat chestia asta nu mai functioneaza si indraznesc sa spun ca nici nu trebuie sa functioneze. In privinta asta trebuie sa dai dovada de putin egoism, de putina concentrare stricta pe durerea ta. Nu trebuie “sa-ti iei gandul”, nu trebuie sa te gandesti ca poate cineva sufera mai mult decat tine, nu trebuie sa te ridici de dragul cuiva, nu trebuie sa pui pe locul doi suferinta ta. Daca nu ti-o lamuresti, daca nu o parcurgi fara deturnari, va ramane vesnic nevindecata si vei sfarsi prin a ajunge jumatate din persoana care erai. Nu vei ajuta, cu adevarat, pe nimeni. Vei cocolosi durerea cuiva infrangand-o pe a ta si vei ajunge un om frustrat, imbacsit, indurerat cronic. Daca iti place sa vezi oameni manifestand suferinta in situatia ta dureroasa si asta iti este de ajuns, esti un om superficial si un om slab, poate chiar las. Nu se poate rezolva atat de usor treaba in care tocmai te afli. Avea dreptate baiatul egoist chiar daca el imi daduse acel raspuns doar din comoditate si ca sa sune bine.

Stiti cum e cu suferitul alaturi de cei foarte apropiati? Cam cum ar fi un grup de sprijin fara coordonator, un grup de sprijin in care toti oamenii ar veni deodata, avand exact aceeasi problema, petrecuta in exact acelasi moment. La ce ar folosi asta? Ar fi un haos, o vaicareala derutata fara inceput si fara sfarsit, avand ca unica sansa de potolire oboseala, uzura. Dar nu ar folosi nimanui. E perfect sa-ti faci datoria, sa fii langa familie scurt dar apoi, cand incepe treaba grea, treaba cea mai grea, nu e bine sa iti lasi propria durere pierduta, contopita in durerea generala a familiei. Vei crede ca sunt toti la fel de marcati ca tine, vei presupune ca toti au nevoie de sprijin in aceeasi masura, ca viata fiecaruia este mutilata in asemenea masura si nu se intampla niciodata asa. Niciodata nu este nevoie de un apel mai vehement la propria identitate. Orice contopire in astfel de momente este doar o delasare sau o dovada stupida de altruism pagubos. Va spun din proprie experienta. Simt si astazi reminiscente ale interesului mai mare pentru durerea altuia decat pentru durerea mea si aceste reminiscente constituie lacunele propriei mele refaceri.

Pe scurt, concret, ce mi-a facut mie bine atunci, in tara asta stranie, in care nu exista nici o forma reala de terapie, aici, in tara asta incuiata pentru totdeauna, in care nu se vorbeste deschis despre moarte (si despre nimic, de fapt), aici, in mizeria asta morala, mentala si emotionala: am vorbit ore in sir cu un baiat care nu facea parte din familie. I-am spus toate tampeniile posibile, tot ce imi aduceam aminte despre mama, tot ce ma ingrozise, cum vomitase si cand vomitase, cum era durerea ei, cum era demnitatea ei, cum era ea, cum ma lasase pe mine toata chestia. Vorbeam si plangeam incontinuu stiind ca fac asta pe un fond stabil, stiind ca fac asta in fata unui om inteligent care tinea oarecum in frau toata aiureala si toata deruta mea, fara sa ma judece si fara sa astepte ceva anume de la mine, fara sa astepte nimic de la mine, de fapt. Cateodata e bine ca nimeni sa nu aiba absolut nici o asteptare de la tine. Exista momente in care nimeni nu trebuie sa aiba nici macar o dorinta, nici macar o speranta in ceea ce te priveste. Nici macar speranta ca vei iesi din rahat, nici macar dorinta sa te refaci. Moartea unei fiinte pe care o adori se califica la aceasta categorie de momente.

Postul meu este scris mai ales pentru Laura, o fata care m-a intrebat superb si foarte ferm, aproape masculin intr-un mail: “Bun, am inteles tot ce ai scris despre moarte. Si acum, in prima zi fara tata in casa, ce fac?”. Raspuns la fel de scurt: incerci sa te retragi si sa-ti traiesti suferinta cu fiecare por, fara sa te gandesti la nimeni altcineva. Ideal ar fi sa ai curajul sa pleci cat mai departe pana in clipa in care te vei putea confrunta si cu durerea altora cauzata de moartea tatalui tau.

~ de confruntadurerea pe 23 august 2008.