“sa scrii despre prietenia vietii cu moartea”

A fost o gluma, initial. Un tip care are blog m-a intrebat despre ce sa scrie azi si eu i-am spus ca trebuie sa-mi spuna si el despre ce sa scriu azi, daca vine cu chestii din astea copilaresti. Mi-a zis exact asa: “sa scrii despre prietenia vietii cu moartea”. M-a prins si m-a prins rau de tot chestia asta. “In ce sens?” l-am intrebat. “Nu stiu exact, am zis si eu o chestie care sa sune interesant si care sa aiba legatura cu blog-ul tau.” Dar cu mine e foarte greu sa glumesti, e aproape imposibil, mi s-a spus de multe ori, nicidecum in sensul bun. Eu nu mi-am mai putut muta gandul de la ceea ce imi spusese baiatul asta. Mi-a venit imediat in minte ca am citit cu cativa ani in urma o carte foarte, foarte reusita, scrisa de un biolog, Lyall Watson, iar cartea se chema si se cheama “Moartea ca linie a vietii”. Si cum trece orice om dintr-un gand in altul, am ajuns sa ma gandesc la Cristian Tudor Popescu care a spus intr-o emisiune, tot cu ani in urma, ceva ce mi s-a parut exagerat si prapastios atunci: el a spus ca trebuie sa-ti duci copiii la morga, asa incat sa vada cum se sfarseste totul, sa aiba aceasta viziune fortat realista asupra existentei si sa pretuiasca, in consecinta, fiecare detaliu al vietii.

Rationamentul mi se pare usor stupid si astazi dar, asa cum incerc eu in aproape orice privinta, i-am scos si curatat bucatile bune: constientizarea permanenta a coexistentei dintre viata si moarte este cel mai bun lucru pe care-l putem face pentru oricine, fie ca e copil sau om in toata firea. Nu trebuie sa separam moartea de viata cu orice pret, nu trebuie sa ne ferim de moarte cu atat de multa vigilenta incat pana si gandul ca s-ar putea, totusi, intampla, sa ne taie suflarea – nu este intentionat jocul de cuvinte. Trebuie sa o inglobam in viata de zi cu zi, daca nu entuziast, macar fara teama. In ideea asta, da, e bine sa duci copiii la morga. Mai ales ca un copil nu face diferenta intre viu si mort ci societatea ii creeaza si apoi subliniaza sufocant si inspaimantator aceasta distinctie. Sugestia domnului Cristian Tudor Popescu luata ca atare nu ar avea nici un efect. Copiii nu ar intelege moartea vazand niste morti, ei nu ar face diferenta intre oamenii vii si cei morti, ar intelege ca au fost intr-un loc in care multi oameni dormeau laolalta intr-o atmosfera nu tocmai vesela. Dar mai mult de-atat nu ar intelege. Ar trebui sa le explici si aici intervine cheia intregii raportari la existenta, fara indoiala: felul in care percepi si intelegi moartea.

Asa cum am mai spus intr-un post mai vechi, cand aveam cinci ani am stat zi de zi alaturi de bunicul meu, de tatal mamei mele. El avea cancer la plamani intr-un stadiu atat de avansat incat nici macar nu s-a incercat un tratament. A stat si a asteptat sa moara, plimbandu-se in fiecare zi in jurul mesei si band din cand in cand o cana cu apa pe care i-o aduceam eu. Il tineam de mana, ma plimbam de fiecare data cu el in jurul mesei, petreceam mare parte din zi cu el. Imi dau seama acum de ce. Pentru ca nestiind ce se intampla, neintelegand nici macar deteriorarea fizica, ma comportam firesc, nu ma temeam, nu voiam sa ma protejez, nu eram in nici un fel de incurcatura, nu resimteam nici urma de stinghereala, il iubeam si voiam sa stau cu el, asa cum facusem si inainte sa se imbolnaveasca. Eram in prezenta mortii, eram oarecum la morga, asa cum spune domnul Popescu dar lectia nu era cea “scontata”. Nu era nici o lectie dura ci una superba, neteda, luminoasa: lectia iubirii. A mea pentru bunicul meu si a bunicului meu pentru mine. Cu cateva minute inainte sa moara, mama si bunica mea au hotarat ca ar fi mai bine sa ma roage sa ma joc un pic afara (ele nu faceau asta decat foarte rar, sunt un copil caruia nu i-a fost niciodata impus ceva ci doar sugerat cu delicatete impecabila). Eu am iesit dar tot incercam sa ma catar pe geam si sa vad ce se intampla.

Nu cred ca un copil nu are in el moartea si viata in aceeasi masura, cred ca educatia care intervine ii strica aceasta relatie armonioasa cu amandoua. Poate ar trebui sa ducem adulti la morga, in cazul asta, asa incat sa le aducem aminte ca este stupid sa preferi viata mortii. Sau invers, ca sa fiu corecta pana la capat. Este ca si cum ai spune ca preferi ficatul unuia dintre plamani. Nu se poate alege uneori si nici nu are rost. Cred ca unui copil nu trebuie sa i se ascunda moartea, boala, suferinta altora. Nici nu trebuie sa i se bage pe gat dar nu trebuie construita o atitudine speciala care sa contracareze contactul cu suferinta ci, daca trebuie facut ceva cu mare atentie, trebuie construite explicatii complete pentru durere si pentru moarte. Astazi, pe strada, o fetita isi intreba tatal: “Da’ fara limba poti sa vorbesti?”. Era spectaculoasa, era superba, era exact ce iubesc eu printre altele: inocenta care gazduieste cea mai adanca profunzime, premisa pentru a ingloba cea mai adanca intelepciune. Nu cred ca putem ascunde ceva copiilor. Asa cum nu cred ca ajuta sa le ascundem poze cu trupuri goale sau filme cu scene de sex, nu cred ca trebuie sa le ascundem nici moartea. Nu trebuie sa le ascundem nimic, trebuie doar sa stim sa le explicam fiecare imagine, fiecare fenomen. Iar fenomenul pe care-l evitam cu cea mai mare determinare este moartea, nu ma mir ca devine cel mai inspaimantator. Din teama noastra de a ne confrunta cu moartea, teama care creste pe masura ce avansam in varsta, tragem concluzia ca trebuie sa ne protejam copiii de ceea ce ne sperie pe noi. Nu are rost sa insist ca asta este o desconsiderare la adresa identitatii copiilor nostri. De ce sa-i subapreciam considerand cu nu ar putea face fata intelegerii si acceptarii mortii dat fiind ca noi nu am putut face fata? Eu sunt convinsa ca ar face. Daca am putea sa le explicam ca moartea este o stare la fel de naturala ca si viata, daca am putea sa le explicam ca odata cu moartea nu inceteaza nimic ci doar se schimba ceva. Probabil, in bine.

Sigur ati vazut in filme copii intreband unde s-a dus cineva care tocmai a murit. Si cei din jur le raspund (sa zicem ca asta ar fi greu, dat fiind ca suntem ortodocsi) ca cei care au murit nu sunt morti ci doar plecati si ca au plecat in Rai. Sau in cer, ca sa nu fie partinitori. La fel mi-a explicat si mie o matusa atunci cand parintii mei cedasera la insistentele mele si imi cumparasera un pui de gaina auriu din piata. Puiul a murit si matusa mea mi-a spus ca s-a dus in cer. Mi s-a parut perfect logica explicatia si jur ca a contat in raportarea mea la moarte si suferinta, la viata. Fraza aia spusa in curte, cu o mangaiere pe frunte. Fraza aia a contat enorm in felul meu de a privi lucrurile si in curajul meu greu de curmat. Viata mea nu a fost sub semnul unei presiuni, unui cronometru, nu am incercat sa ingramadesc lucruri si trairi sub semnul unui final tragic, m-am incruntat de fiecare data cand cineva a spus ca trebuie sa traiasca “din plin” si sa nu se gandeasca la moarte. Eu traiesc din plin gandindu-ma la moarte. Nu mi-am pus niciodata problema ca as putea face altfel. Nici nu cred ca se poate.

Insa amintindu-mi cum bunica unui prieten insista sa se puna in sicriul fiicei ei o gentuta cu un pieptan si o oglinda, ma gandesc ca va fi destul de dificil sa privim cu relaxare catre moarte. Habar nu aveam de ce se pun rahaturile astea in sicriu. Am intrebat si mi s-a raspuns ca este strictul necesar. “Da, da, strictul necesar, imi dau seama, da’ pentru ce?”. Raspunsul era intentionat ca o palma dureroasa, asa cum sunt cam toate raspunsurile in clipa in care dai semne ca nu cunosti niste traditii stupide: “Pentru Judecata de Apoi”. Ei, la asta chiar nu am raspuns. Ii mai pusesera un dolar si un Euro. Ii va fi destul de dificil sa supravietuiasca. Si oricum, unde sa supravietuiasca? Judecata de Apoi nu se face undeva in cer? Am inteles ca la Judecata de Apoi, dupa un somn lung, oamenii vor fi inviati si se vor inalta catre cer. Vor avea nevoie de “strictul necesar”, ca nu poti sa te duci nepieptanat la Dumnezeu, te mai uiti si tu in oglinda, eventual te speli pe dinti ca nu e nici Dumnezeu atat de profund pe cat se da. Cat despre un Euro si un dolar… aici m-a pierdut rationamentul. Poate ca e ingramadeala si nu te duci imediat in cer si atunci iti iei si tu un suc, o chifla? Asta trebuie sa fie. Am descris acest exemplu drept contraexemplul absolut pentru a fi povestit copiilor. Nu le umpleti capul de tampenii, nu le spuneti chestii cu semnul crucii, jertfa lui Isus, rastignirea fiecaruia din noi, nu le spuneti chestiile astea arhaico-sinistre. Spuneti-le ceva care sa aiba un sens. Si fiti sinceri cu voi insiva: mare parte din chestiile care ne sunt bagate pe gat nu au. Spuneti-le ceva care sa aiba sens si nu plasati moartea intr-un taram inspaimantator, vorbiti despre ea ca si cum ar fi doar o componenta a existentei. Asa cum si este.

~ prin confruntadurerea pe 22 august 2008.