“sa scrii despre prietenia vietii cu moartea”

A fost o gluma, initial. Un tip care are blog m-a intrebat despre ce sa scrie azi si eu i-am spus ca trebuie sa-mi spuna si el despre ce sa scriu azi, daca vine cu chestii din astea copilaresti. Mi-a zis exact asa: “sa scrii despre prietenia vietii cu moartea”. M-a prins si m-a prins rau de tot chestia asta. “In ce sens?” l-am intrebat. “Nu stiu exact, am zis si eu o chestie care sa sune interesant si care sa aiba legatura cu blog-ul tau.” Dar cu mine e foarte greu sa glumesti, e aproape imposibil, mi s-a spus de multe ori, nicidecum in sensul bun. Eu nu mi-am mai putut muta gandul de la ceea ce imi spusese baiatul asta. Mi-a venit imediat in minte ca am citit cu cativa ani in urma o carte foarte, foarte reusita, scrisa de un biolog, Lyall Watson, iar cartea se chema si se cheama “Moartea ca linie a vietii”. Si cum trece orice om dintr-un gand in altul, am ajuns sa ma gandesc la Cristian Tudor Popescu care a spus intr-o emisiune, tot cu ani in urma, ceva ce mi s-a parut exagerat si prapastios atunci: el a spus ca trebuie sa-ti duci copiii la morga, asa incat sa vada cum se sfarseste totul, sa aiba aceasta viziune fortat realista asupra existentei si sa pretuiasca, in consecinta, fiecare detaliu al vietii.

Rationamentul mi se pare usor stupid si astazi dar, asa cum incerc eu in aproape orice privinta, i-am scos si curatat bucatile bune: constientizarea permanenta a coexistentei dintre viata si moarte este cel mai bun lucru pe care-l putem face pentru oricine, fie ca e copil sau om in toata firea. Nu trebuie sa separam moartea de viata cu orice pret, nu trebuie sa ne ferim de moarte cu atat de multa vigilenta incat pana si gandul ca s-ar putea, totusi, intampla, sa ne taie suflarea – nu este intentionat jocul de cuvinte. Trebuie sa o inglobam in viata de zi cu zi, daca nu entuziast, macar fara teama. In ideea asta, da, e bine sa duci copiii la morga. Mai ales ca un copil nu face diferenta intre viu si mort ci societatea ii creeaza si apoi subliniaza sufocant si inspaimantator aceasta distinctie. Sugestia domnului Cristian Tudor Popescu luata ca atare nu ar avea nici un efect. Copiii nu ar intelege moartea vazand niste morti, ei nu ar face diferenta intre oamenii vii si cei morti, ar intelege ca au fost intr-un loc in care multi oameni dormeau laolalta intr-o atmosfera nu tocmai vesela. Dar mai mult de-atat nu ar intelege. Ar trebui sa le explici si aici intervine cheia intregii raportari la existenta, fara indoiala: felul in care percepi si intelegi moartea.

Asa cum am mai spus intr-un post mai vechi, cand aveam cinci ani am stat zi de zi alaturi de bunicul meu, de tatal mamei mele. El avea cancer la plamani intr-un stadiu atat de avansat incat nici macar nu s-a incercat un tratament. A stat si a asteptat sa moara, plimbandu-se in fiecare zi in jurul mesei si band din cand in cand o cana cu apa pe care i-o aduceam eu. Il tineam de mana, ma plimbam de fiecare data cu el in jurul mesei, petreceam mare parte din zi cu el. Imi dau seama acum de ce. Pentru ca nestiind ce se intampla, neintelegand nici macar deteriorarea fizica, ma comportam firesc, nu ma temeam, nu voiam sa ma protejez, nu eram in nici un fel de incurcatura, nu resimteam nici urma de stinghereala, il iubeam si voiam sa stau cu el, asa cum facusem si inainte sa se imbolnaveasca. Eram in prezenta mortii, eram oarecum la morga, asa cum spune domnul Popescu dar lectia nu era cea “scontata”. Nu era nici o lectie dura ci una superba, neteda, luminoasa: lectia iubirii. A mea pentru bunicul meu si a bunicului meu pentru mine. Cu cateva minute inainte sa moara, mama si bunica mea au hotarat ca ar fi mai bine sa ma roage sa ma joc un pic afara (ele nu faceau asta decat foarte rar, sunt un copil caruia nu i-a fost niciodata impus ceva ci doar sugerat cu delicatete impecabila). Eu am iesit dar tot incercam sa ma catar pe geam si sa vad ce se intampla.

Nu cred ca un copil nu are in el moartea si viata in aceeasi masura, cred ca educatia care intervine ii strica aceasta relatie armonioasa cu amandoua. Poate ar trebui sa ducem adulti la morga, in cazul asta, asa incat sa le aducem aminte ca este stupid sa preferi viata mortii. Sau invers, ca sa fiu corecta pana la capat. Este ca si cum ai spune ca preferi ficatul unuia dintre plamani. Nu se poate alege uneori si nici nu are rost. Cred ca unui copil nu trebuie sa i se ascunda moartea, boala, suferinta altora. Nici nu trebuie sa i se bage pe gat dar nu trebuie construita o atitudine speciala care sa contracareze contactul cu suferinta ci, daca trebuie facut ceva cu mare atentie, trebuie construite explicatii complete pentru durere si pentru moarte. Astazi, pe strada, o fetita isi intreba tatal: “Da’ fara limba poti sa vorbesti?”. Era spectaculoasa, era superba, era exact ce iubesc eu printre altele: inocenta care gazduieste cea mai adanca profunzime, premisa pentru a ingloba cea mai adanca intelepciune. Nu cred ca putem ascunde ceva copiilor. Asa cum nu cred ca ajuta sa le ascundem poze cu trupuri goale sau filme cu scene de sex, nu cred ca trebuie sa le ascundem nici moartea. Nu trebuie sa le ascundem nimic, trebuie doar sa stim sa le explicam fiecare imagine, fiecare fenomen. Iar fenomenul pe care-l evitam cu cea mai mare determinare este moartea, nu ma mir ca devine cel mai inspaimantator. Din teama noastra de a ne confrunta cu moartea, teama care creste pe masura ce avansam in varsta, tragem concluzia ca trebuie sa ne protejam copiii de ceea ce ne sperie pe noi. Nu are rost sa insist ca asta este o desconsiderare la adresa identitatii copiilor nostri. De ce sa-i subapreciam considerand cu nu ar putea face fata intelegerii si acceptarii mortii dat fiind ca noi nu am putut face fata? Eu sunt convinsa ca ar face. Daca am putea sa le explicam ca moartea este o stare la fel de naturala ca si viata, daca am putea sa le explicam ca odata cu moartea nu inceteaza nimic ci doar se schimba ceva. Probabil, in bine.

Sigur ati vazut in filme copii intreband unde s-a dus cineva care tocmai a murit. Si cei din jur le raspund (sa zicem ca asta ar fi greu, dat fiind ca suntem ortodocsi) ca cei care au murit nu sunt morti ci doar plecati si ca au plecat in Rai. Sau in cer, ca sa nu fie partinitori. La fel mi-a explicat si mie o matusa atunci cand parintii mei cedasera la insistentele mele si imi cumparasera un pui de gaina auriu din piata. Puiul a murit si matusa mea mi-a spus ca s-a dus in cer. Mi s-a parut perfect logica explicatia si jur ca a contat in raportarea mea la moarte si suferinta, la viata. Fraza aia spusa in curte, cu o mangaiere pe frunte. Fraza aia a contat enorm in felul meu de a privi lucrurile si in curajul meu greu de curmat. Viata mea nu a fost sub semnul unei presiuni, unui cronometru, nu am incercat sa ingramadesc lucruri si trairi sub semnul unui final tragic, m-am incruntat de fiecare data cand cineva a spus ca trebuie sa traiasca “din plin” si sa nu se gandeasca la moarte. Eu traiesc din plin gandindu-ma la moarte. Nu mi-am pus niciodata problema ca as putea face altfel. Nici nu cred ca se poate.

Insa amintindu-mi cum bunica unui prieten insista sa se puna in sicriul fiicei ei o gentuta cu un pieptan si o oglinda, ma gandesc ca va fi destul de dificil sa privim cu relaxare catre moarte. Habar nu aveam de ce se pun rahaturile astea in sicriu. Am intrebat si mi s-a raspuns ca este strictul necesar. “Da, da, strictul necesar, imi dau seama, da’ pentru ce?”. Raspunsul era intentionat ca o palma dureroasa, asa cum sunt cam toate raspunsurile in clipa in care dai semne ca nu cunosti niste traditii stupide: “Pentru Judecata de Apoi”. Ei, la asta chiar nu am raspuns. Ii mai pusesera un dolar si un Euro. Ii va fi destul de dificil sa supravietuiasca. Si oricum, unde sa supravietuiasca? Judecata de Apoi nu se face undeva in cer? Am inteles ca la Judecata de Apoi, dupa un somn lung, oamenii vor fi inviati si se vor inalta catre cer. Vor avea nevoie de “strictul necesar”, ca nu poti sa te duci nepieptanat la Dumnezeu, te mai uiti si tu in oglinda, eventual te speli pe dinti ca nu e nici Dumnezeu atat de profund pe cat se da. Cat despre un Euro si un dolar… aici m-a pierdut rationamentul. Poate ca e ingramadeala si nu te duci imediat in cer si atunci iti iei si tu un suc, o chifla? Asta trebuie sa fie. Am descris acest exemplu drept contraexemplul absolut pentru a fi povestit copiilor. Nu le umpleti capul de tampenii, nu le spuneti chestii cu semnul crucii, jertfa lui Isus, rastignirea fiecaruia din noi, nu le spuneti chestiile astea arhaico-sinistre. Spuneti-le ceva care sa aiba un sens. Si fiti sinceri cu voi insiva: mare parte din chestiile care ne sunt bagate pe gat nu au. Spuneti-le ceva care sa aiba sens si nu plasati moartea intr-un taram inspaimantator, vorbiti despre ea ca si cum ar fi doar o componenta a existentei. Asa cum si este.

~ prin confruntadurerea pe 22 august 2008.

10 Răspunsuri to ““sa scrii despre prietenia vietii cu moartea””

  1. nu-ti spun inca nimic despre blogul meu. ma fac ca nu am pentru ca deocamdata mi-e teama sa nu ti se para o mare tampenie. m-a bucurat foarte mult sa vad ca ti-ai conturat drumul in ultima vreme. nu ca nu mi-ar fi facut placere sa citesc orice parere a ta dar trebuie sa recunosc ca a fost un crescendo al subiectelor si crescendoul asta a ajuns unde trebuie sau cel putin asa cred eu. era pacat sa nu folosesti ce stii si ce crezi in privinte cu greutate. nu cred ca era bine sa pierzi vremea cu subiecte de barfa, oricat de bine le scriai si pe alea. articolul de azi m-a impresionat cel mai tare prin naturaletea lui si este foarte dificil, mie chiar imi parea de nerealizat, sa scrii atat de natural pe teme pe care societatea noastra le-a transformat in ceva atat de nenatural sau aproape demonic si de rusine. sunt foarte incantat ca ai deschis subiectul mortii in acest stil occidental si degajat. sunt foarte incantat sa-ti vad mintea aerisita cu toate ca este atat de plina. restul pe mail. sper ca nu am facut nici o greseala de ortografie. avem atatea in comun incat ma simt expus :)

  2. @Dimitri: exact la asta ma gandeam si eu in dimineata asta. Ma gandeam ca incetul cu incetul am reusit sa vorbesc despre ceea ce ma preocupa cu adevarat si in permanenta, nu doar ocazional. Nu doar o mica enervare, o mica prostioara, o mica revolta inutila.

    Te rog mult sa intri ca blogger data viitoare aici pentru ca imi este foarte greu sa cred ca blog-ul tau poate fi “o mare tampenie” la cat de bine ai scris acest comment. Nu, nu incerc sa fiu politicoasa, nu incerc sa insuflu incurajari de doi bani, chiar vreau sa stiu care e blog-ul tau si vreau sa stie si altii.

    Insa vreau sa te avertizez (ca sa fie dezamagirea mai mica atunci cand se va intampla) ca eu am un stil porcesco-masculin de a ma mai relaxa din cand in cand cu un subiect vadit imbecil, subiectele astea sunt mersul meu la Las Vegas, sunt mersul meu intr-un bar de striptease. Dar promit sa fie scurte ratacirile.

  3. Am un copil, n-are inca cinci ani. I-am cumparat un porc de Guineea, cand avea cateva luni, copilul nu porcul. Cand copilul avea trei ani si jumatate porcul a murit. Am cumparat repede unul care semana coloristic, aveam o problema, era la jumatatea dimensiunikor celui dus. A venit Gogu de la gradinita, noi voiam sa inventam ceva filozofic despre moarte bla, bla. Vine Gogu fericita la noi si zice “Mami, tati, Traian a facut o vraja si s-a facut mic!” Asa a ramas.

    Acest nou Traian a murit dupa trei luni. N-am mai gasit unul care sa semene, am luat la intamplare altul. A venit de la gradinita. “Tati asta nu-i Traian!”, “Ba da tati da’ a fost la coafor si s-a aranjat la par, ca mami!” Ok.

    E acelasi Traian gras, vrajitor si iubitor de coafor.

  4. M-am gandit de dimineata si pana acum,la felul in care am fost eu educata sa privesc moartea si la motivul pentru care am dezvoltat o adevarata psihoza pe aceasta tema…nu stiu daca toata lumea o dezvolta sau nu la un moment dat. Si daca stau sa ma gandesc,totul a pornit de la ziua in care am vazut-o pe mama plangand dupa mama ei moarta si toata depresia care a urmat,iar eu o intrebam de ce e trista iar ea imi spunea \”nu o s-o mai vad niciodata pe mama\” si alte diferite variatiuni pe aceeasi tema. Apoi auzeam in casa vorbindu-se despre putrezit,,despre cum se spera sa o ierte Dumnezeu pentru pacate…cert e ca nu am inteles nimic asa ca trebuie sa subscriu la invinuirea abordarii apocaliptice si religioase invechite (adica, sa fim seriosi, biserica nu ne ajuta deloc sa ne lamurim o pierdere!)a mortii. Sunt convinsa ca explicatii atente si, nu in ultimul rand, pertinente, mi-ar fi schimbat mult din atitudinea in fata vietii. De la ai mei, de la biserica, de la ORICINE…

  5. @Dan: absolut senzationala povestea. Iarasi o bucatica de literatura. Bine, m-am obisnuit. Da’ asta nu inseamna ca trebuie sa tac si sa nu laud.

  6. E absolut real totul, n-am schimbat o fapta sau o vorba din realitate.

  7. @Dan: eram absolut convinsa dar, dupa mintea mea, sunt putine talente mai puternice decat cel de a descrie intocmai realitatea iar ea sa sune a literatura de cea mai buna calitate.

  8. Sa vorbim acum vis a vis de realitatea grava a vietii. Despre comportamentul aceluiasi Gogu, Ioana de fapt, in fata mortii bunicului ei si celui mai bun prieten matur pe care-l avea.

    Tata Cornel a murit, ea a ajuns la tara dupa 4 luni, a vazut o fotografie pe perete, a intrebat unde e tata Cornel, e bolnav. A inteles imediat ca e o minciuna dar n-a intrebat nimic. Prietenul ei matur, si al meu dintotdeauna, n-a mai aparut, ne-a intrebat de ce nu mai vine, e plecat.

    Si acum ma intreb ce crede despre cele doua disparitii, stie sigur ca n-am spus adevarul dar o decenta nestiuta, n-am invatat-o, ceva a facut-o sa nu intrebe si sa se comporte ca si cum nimic nu s-a intamplat desi stiu sigur ca stie ca e ceva altfel.

    Ioana ce crezi tu despre tata Cornel si Horace? Unde sunt? N-am curaj s-o intreb!

  9. @Dan: indraznesc sa spun ca ai putea sa vorbesti despre moarte cat se poate de frumos si de relaxat in orice context apare (nu unul in care familia voastra sa fie implicata direct), sa vorbesti atat de frumos incat sa invalui copilul in poveste, sa vrea sa auda mai mult si sa capete un confort placut, familiar in problema si sunt aproape convinsa ca va veni constatarea “asa cum s-a intamplat si cu tata Cornel si Horace, nu?”. Fara ca tu sa-i trasezi explicit o legatura intre povestea placuta, tata Cornel si Horace.

  10. Stiu ca asa e, nu-mi e mie confortabila, cel putin pe moment, o asemenea discutie. Ma rog, o sa vad.

Lasă un răspuns