ai sau n-ai vocatie

Am ajuns in munca mea la un capitol in care ar trebui sa pun emfaza pe beneficiile “invatamantului vocational”. Am avut un scurt moment de panica atunci cand am primit asta de facut pentru ca stiu ce inseamna “invatamant” si stiu ce inseamna “vocatie” dar nu le-am auzit niciodata in combinatia asta. Mi-am dat eu seama care e treaba si ce vrea sa zica titulatura insa nu stiam de unde sa apuc problema. Mi-am sunat coordonatorul de proiect, o americanca mutata in Islanda si jefuita de doi romani in a treia seara acolo. Si ea a fost entuziasta la telefon. Pentru prima oara de cand o cunosc a fost entuziasta. Mi-a vorbit despre cat de frumos va fi ca vocatiile copiilor romani (se referea strict la copiii romani cu toate ca proiectul vizeaza mai multe tari din Europa Centrala si de Est) sa fie din nou incurajate inca de la primele semne, fie ca e vorba despre fierarit, fie ca este vorba despre cantatul la vioara. Nu intelesese ea ca eu eram un pitecantrop in problema de baza, nu intelesese ca aici ar fi intai nevoie de o revolutie reala, de cursuri, de surle, de trambite, de megafoane, de o serie de emisiuni, de o campanie care sa explice nu doar sensul de mult pierdut al cuvantului “vocatie” ci si ideea ca ceea ce faci in viata poate sa insemne ma mult decat o slujba sigura cu care sa poti impresiona rudele, vecinii si prietenii. “Invatamant vocational”. Nu stiam daca sa incep sa rad sau sa las tristetea indoita sa-mi inunde glasul. Vocatiile copiilor romani inca de la primele semne. Deci la noi cum se intampla acum, cand nu ne-a incurajat nimeni invatamantul vocational? Sunt o multime de copii care simt o vocatie de neclintit, vocatie ce-i bantuie stricandu-le somnul si linistea, parintii recunosc imediat aceste semne si vor sa-si sprijine copiii pe aceasta panta dar “pac” loveste constientizarea faptului ca nu avem institutii de invatamant vocational si ca pana si pe-ale putine pe care le avem nu le incurajeaza nimeni. Asa ca parintii se gandesc sa se razbune pe incertitudinea asta si sa-si oblige copiii sa invete de toate sau sa nu mai invete nimic. Cale de mijloc nu exista. “Ar fi fost asta cu vocatia, mama, da’ n-are cine sa ti-o incurajeze”.

De fapt, ideea de vocatie m-a dat peste cap. M-a dat peste cap asa cum o femeie casatorita de zeci de ani este data peste cap de o pasiune a unui tip tanar pentru ea. Mi-a adus aminte de lucruri ingropate cu toate ca fusesera atat de inflacarate si de viscerale. In ultima vreme sunt incoltita pe aceasta tema; un prieten imi spune ca imi irosesc vocatia, altul imi spune ca mi-o contrazic prin tot ceea ce fac si ca imi alimentez o forma de negare a acestei vocatii doar din teama de a ma lasa prada ei. Tata, ca intotdeauna, este impaciuitor fara ca eu sa inteleg daca ma flateaza sau daca ma jigneste: “si daca nu o sa dai curs vocatiei, inseamna ca nu o ai si gata”. Ma gandesc ca asta e, totusi, o incurajare, poate vrea sa-mi spuna ca o sa dau eu sigur curs vocatiei mele intr-o zi. Barbatul pe care-l iubesc m-a intrebat care cred eu ca e vocatia lui si eu i-am insirat zonele in care este extrem de talentat dar mi-am dat seama ca, la fel ca in cazul meu, mizeria de-aici, lupta pentru supravietuire ne-a transformat intr-un fel de sluga buna la toate, fie ea si in zona “intelectuala”. Si atunci vine intrebarea: am avut sau avem o vocatie dar nu ne-o incurajeaza nimeni sau, pur si simplu, daca nu ajungi sa “act upon” o vocatie, cum atat de potrivit spun englezii, inseamna ca esti mediocru si ca nu ai nici o vocatie? Cand e cazul sa-ti dai seama ca ai o vocatie si cand e cazul sa accepti ca nu o ai? Asta suna cam ca intrebarile pe care si le punea Sarah Jessica Parker in “Sex and The City”. Si care e treaba scolii in toata chestia asta? Eu trebuie sa inteleg, sa simt, mie imi place sa ma incing pe orice subiect, fie ca e vorba despre demachiant, fie ca e vorba despre vocatii, vreau si eu putina adrenalina, vreau si eu sa am un fitil si sa-i dea cineva foc, ca sa nu iasa un capitol de lemn pe o problema atat de vie.

In clipa asta nu cunosc nici un copil care sa dea semne ca ar avea o vocatie. Nu sunt rea, nu exagerez, jur ca vreau sa imi stabilesc pozitia fata de subiectul incurajarii institutiilor de invatamant vocational in Romania. Cat de persuasiva ar trebui sa fie o pledoarie in aceasta zona, in fata cui ar trebui tinuta si ce ar trebui ea sa contina neaparat? Cum sa trezesc eu oamenii din somnul complacerii si mediocritatii, din blazare, din sictir, din incapacitatea de a mai gandi in termeni de “vocatie”, “valoare”, “destin”, “victorie”, “curaj”? Zilele trecute un om in care aveam incredere i-a spus fiului sau ca atata vreme cat nu esti un spirit ci un om nu ai cum sa joci rolul inteligentei supreme refuzand sa te amesteci cu oamenii. Trebuie sa te amesteci cu gloata. Si simt presiunea asta din ce in ce mai tare. Pe masura ce oamenii sesizeaza ca nu mai pot ajunge nicaieri cu viata lor, capata setea de a-ti spune ca nu ai nici tu unde sa ajungi sau, pe principiul “sigur ca toti am vrea sa traim la Saint Tropez dar nu se poate”, iti spun ca ar fi cateva locuri in care merita sa ajungi dar ca tu nu vei reusi. Asa ca unde apar vocatiile si de unde trebuie sa le prind, ca pe telescaun, cu incercarea mea de a le incuraja? Revin: nu cunosc nici un copil in care sa simt o vocatie. Stiu niste parinti care au tarat un copil mult timp la tenis, mai stiu altii care au insistat ca fiul lor sa cante la violoncel si mai e o fata deasupra apartamentului unui prieten; fata aia canta “Für Elise” la pian de vreo sase ani si se impotmoleste cam pe la aceleasi note. Nu vreau sa fiu sarcastica cu toate ca asa suna. Nu am cunoscut eu copii din astia puternici, cu identitati atat de bine conturate incat sa mute institutiile, societatile si muntii din loc. Si ajung la o lunga si obositoare discutie avuta cu cineva: o seara intreaga ne-am certat pentru ca el sustinea ca institutiile impun si cresc valoarea unei societati si ca societatea este o masa care trebuie guvernata de oameni destepti in pofida dorintelor si inclinatiilor ei iar eu sustineam ca institutiile nu se urnesc in pofida lipsei de cerere a populatiei, ele nu pot fi un for educational care se impune fortat, ele trebuie sa primeasca un semnal din partea societatii, o dorinta ferma pentru a initia diferite trasee de educare.

Daca treaba asta cu incurajarea invatamantului vocational este la noi cam ca povestea lui Gabriel Liiceanu in care un vanzator nu intelegea de ce e bine ca s-a incheiat guvernarea comunista? Liiceanu a ales ca justificare ideala faptul ca in urma caderii comunismului te poti exprima liber, poti spune ce vrei. Iar vanzatorul i-a raspuns ca el nu vrea sa spuna nimic. Daca este ca povestea cu preotul ortodox despre care am auzit astazi, preot care i-a indemnat pe cei prezenti la o inmormantare din Bucuresti sa spuna ceva despre cel mort si din toata marea de oameni nimeni nu a spus nimic. Care sunt dorintele copiilor de la noi din tara, simplu spus, si ce le lipseste? Si mai simplu: suntem un popor degenerat si, in consecinta, nu mai pot exista aptitudini innascute sau suntem doar un popor lasat de izbeliste, popor in mijlocul caruia orice initiativa, orice inaltime, orice diferenta, orice vocatie este calcata in picioare cu furie primitiva? Daca a doua varianta este adevarata, scriu de-mi tocesc tastatura la pledoaria pentru invatamantul vocational si ies singura cu o pancarta pe strada sustinandu-l. Nu mi se va alatura nimeni dar macar o sa vada Uniunea Europeana ca s-a bifat si chestia asta la noi in tara.

~ prin confruntadurerea pe 21 august 2008.