scurta poveste a convertirii mele

As jura cu mana pe Biblie dar o sa vedeti ca ar fi inutil din punctul meu de vedere asa ca jur pe jurnalul lui Kafka, jur ca lucrurile s-au intamplat exact asa cum vi le povestesc, ba chiar s-au intamplat mai tumultuos dar eu le reduc, le diluez, asa incat sa nu cada greu.

Dupa ce a murit mama, chiar in primele minute, am simtit nevoia sa plang catre ceva, sa ma razboiesc cu cineva sau sa cer ajutorul cuiva; nu stiam exact ce vreau sa fac catre acel ceva sau cineva. Ideea este ca in clipele alea am simtit nevoia sa vorbesc cu cineva care stia mai multe decat mine, decat noi toti, eram si singura acasa asa ca presiunea era mare. Nu mi-a venit nimeni pe bune in minte, nu am simtit sprijin din partea nimanui cu adevarat, nu am simtit nici o revelatie de neconstestat care sa-mi vina de undeva din burta, plamani, gat, suflet, creier. Asa ca am vorbit chiar cu mama, cu toate ca ea nu era fizic langa mine. Nu a fost rau, a fost inceputul unei lungi si spectaculoase povesti dar nu asta este povestea pe care vreau sa o spun azi. Raman la treaba cu negasitul ceva-ului in clipele alea. In casa aveam niste icoane stilizate, aveam si doua cruci frumoase, una il avea si pe Isus rastignit pe ea, traisem ortodox, jucasem cartea asta dat fiind ca asta era pe masa. Adica sarbatorile erau ortodoxe, cel la care imi dadusem seama ca e potrivit sa te rogi era Isus si aflasem ca orice alta nelamurire se putea evapora citind Biblia. Daca deschideam cu cineva discutia despre disconfortul meu cras in toata problema asta, lumea ma plesnea spunandu-mi, in cel mai bun caz: “Nu stiu, nu m-am gandit niciodata la chestiile astea.” In cel mai rau caz ma intreba cand am fost ultima oara la biserica. Nu m-am impartasit si nu m-am spovedit niciodata, nu am simtit nici un fel de fior intr-o biserica ortodoxa sau ascultand o slujba ortodoxa, nu m-am simtit niciodata protejata de Dumnezeu in forma in care aflam ca ar trebui sa ma simt, nu am fost nici suparata pe El sau impotriva Lui, nu am fost in nici un fel, daca stau sa ma gandesc. Si mai rau de-atat nu se poate. Dar nu mi-a trecut prin cap sa renunt, sa lupt pe cont propriu, sa imi declar independenta, neutralitatea. Nu. Eram mai degraba asa cum cred ca se simte un barbat alaturi de o femeie de care nu e indragostit. Casatorit cu ea, din pacate.

Si imediat dupa moartea mamei mele am plecat la un festival de rock in Belgia. Nu eram eu foarte prezenta in nimic, ma simteam ca si cum as fi luat incontinuu tranchilizante si analgezice, nu percepeam mare lucru din ce se intampla dar eram cu un tip tare de tot si atunci puteam sa stau ca tranchilizata, ca el avea grija sa nu patesc ceva in momentele astea de apatie periculoasa si vorbea aproape incontinuu cu mine, stia ce sa intrebe, stia sa asculte, stia sa si planga fara sa fie ridicol. Si am plecat cu masina, oprindu-ne foarte des pe drum. In hoteluri ca lumea, ca sa nu accentuam dezastrul. Iar eu, intr-un ultim efort de a satisface dorinta mamei mele in privinta impacarii cu ortodoxia si crestinismul, in general, imi luasem Noul Testament cu mine si il citeam cu voce tare, ca sa vedem amandoi care e treaba cu el si daca e ceva serios, ca lumea, zdrobitor, revelator in el. Ascultam Nine Inch Nails si citeam din Noul Testament. Cam asta faceam pe drum in afara de pipi la diferite benzinarii. A fost ultima mea sansa data Bibliei si crestinismului. Incercasem tot ce va puteti imagina pana atunci, incercasem sa ma afund increzator, incercasem sa ma distantez ca sa privesc obiectiv, incercasem sa fac abstractie de scarboasa biserica romana, sa ignor ridicolul manifestarilor religioase, sa iert toate dementele care se aciuiesc pe langa biserica si se uita ca dracu la tricourile mele mulate, sa nu iau in seama faptul ca la manastirea Sinaia barbatii trebuie sa mearga pe un culoar si femeile pe altul, sa uit, sa inchid undeva tot ce este monstruos, neproductiv si impotriva fiintei umane, sa abordez crestinismul din perspectiva catolica, sa citesc ce scriu oamenii destepti despre crestinism, sa traiesc si inteleg revelatiile crestine, explicatiile, incercasem tot. Nu se lipise nimic de mine si acum eram in mijlocul noptii, pe autostrada perfecta a nemtilor, terminand de citit Noul Testament si neavand nici cea mai vaga idee cum sa merg mai departe cu religia asta careia ii apartineam. Stiam ca nu o sa am intotdeauna nevoie de ea explicit dar atunci era ceva nevoie prin aer si, daca nu as fi avut simtul ridicolului, as fi inceput sa ma balangan prin masina intr-un fel de sevraj inedit si anume cel de dupa abuzarea unei substante care nu mi-a placut si nu mi-a folosit niciodata dar in legatura cu care mi se spusese o viata intreaga ca ajuta.

Am ajuns la München si in camera de hotel mi-am dat seama ca de data asta nu merge cu un ceai de plante si cateva posturi nemtesti frecate-n sus si-n jos. Stateam in pat, imi luasem somniferul si nimic, absolut nimic. Nu imi era nici somn dar nu eram nici treaza, nu eram in stare sa fac ceva dar nici nu puteam sa nu fac nimic. Asa ca am inceput sa ma uit in jur, pe noptiere. Si cea din dreapta mea avea un sertar. L-am deschis si inauntru am vazut Noul Testament. Cred ca am si zambit un pic, parea o gluma atat de proasta in context. Dar sub Noul Testament mai era o carte. Cartonata si colorata. Nu mai vazusem niciodata pana atunci o carte care sa stea la acelasi loc de cinste cu Biblia intr-un hotel european. In doua limbi era cartea, in germana si in engleza. Era perfect. “Die Lehre Buddhas/The Teachings of Buddha”. Am inceput sa o citesc in germana, intr-o jumatate de ora efectul somniferului a disparut complet, nu m-am oprit din citit pana a doua zi la pranz. Ma indragostisem. Era clar. Prima oara cand ma indragostisem de o disciplina spirituala, eram toata numai emotie si recunostinta, eram aiurita si cu siguranta usor penibila in aiureala mea, mi se ridicasera cateva tone de pe umeri, ma simteam mai sincera cu mine insami decat oricand. Coming out-ul meu religios in fata mea. Imi dadeam seama, precum transsexualii si precum ratusca cea urata, ce eram, de fapt, ce fusesem in tot acest timp, de cand ma nascusem si pana astazi. Toate convingerile mele, toata atitudinea mea in fata vietii, toate ideile care fusesera luate peste picior si sugrumate in fasa erau in cartea pe care tocmai o citisem. Banuiesc ca asa te simti cand esti gay si faci dragoste prima oara cu o persoana de acelasi sex, banuiesc ca asa te simti cand iti dezvolti un talent ce parea a fi inutil si asocial. Daca nu ar fi trebuit sa ajungem seara la concertul lui Roisin Murphy, as fi intins momentul, as mai fi ramas o noapte, mi-as fi comandat ceva la room service, asa incat sa pot sarbatori acest coming out chiar in locul in care se intamplase. Nu ma gandeam la cum va fi cand voi spune si altora ca sunt buddhista, deocamdata eram prea fericita ca aflasem si recunoscusem eu.

Nimic nu s-a schimbat de-atunci, buddhismul este una din cele mai puternice si importante parti din viata mea, intre timp am un om care se ocupa de adaptarea mea cu aceasta disciplina si nu ii spun in nici un fel pentru ca el mi-a spus sa nu ii spun in nici un  fel. Asa ca nu o sa spun “Lama”-ul meu thailandez din Londra, o sa spun doar ca este un om pe care-l pot intreba orice si care imi raspunde la orice, un om care rade in hohote intr-un templu, un om care emana cea mai buna energie pe care am intalnit-o vreodata, un om cu care poti glumi pe teme presupus pioase, un om care traieste pentru a-si pune intrebari si pentru a le gasi raspuns, asa cum traiesc si eu. Treaba cu “crede si nu cerceta” este undeva foarte, foarte departe. Nu ma simt obligata sa cred si sa accept un miracol, ci lupt constiincios si greoi sa inteleg fiecare detaliu, dandu-mi seama ca nimeni nu ma va salva, nimeni nu ma va ierta, nimeni nu ma va pedepsi in afara de mine. Diferenta dintre mine si un transsexual sau diferenta dintre mine si un homosexual este ca ei macar au un bar in Bucuresti sau poate chiar mai multe intre timp, au un mars anual, au o organizatie care sa lupte pentru drepturile lor iar eu nu am nici macar un templu la mine in oras, nu am nici o organizatie care sa lupte cu adevarat pentru diversitate religioasa. Iar statuetele decorative ale lui Buddha nu se pun. Doua perne, o lumanare aromata si o statueta a lui Buddha nu este exact ce aveam in minte legat de intelegerea si acceptarea buddhismului in Bucuresti. Nici intrebari legate de yoga, urina, Bivolaru, secte si recomandari de genul “stiu eu o biserica unde iti poate face un parinte o slujba prin care Dumnezeu sa te ierte pentru ratacirea asta” sau constatari de genul “pacatuiesti facand asa ceva”. Nici o personalitate media intrebandu-ma in timp ce se scarpina la subrat in hol la Intercontinental cum e la noi la buddhisti cu sexul in afara casniciei.

~ de confruntadurerea pe 19 august 2008.