puterea alergatorului de cursa lunga

Dupa ce un prieten cu o minte spectaculoasa mi-a scris ca mare parte a temerilor mele vine din mediocritate, ilustrandu-mi aceasta mediocritate cu proiectele imbecile, de uzura pe care le accept pentru siguranta financiara, am avut reactia contrara asteptarilor lui. Nu am inceput sa ma mobilizez, nu am inceput sa imi spun cu voce tare diferite incurajari, nici nu i-am scris imediat celei cu care lucrez ca renunt la implicarea in viitoare proiecte de interpretat statistici. Ci dupa zece zile de pauza totala la capitolul deschis televizorul, l-am deschis catre dimineata pentru un tur de posturi, semnalul clar al sictirului si capitularii in cazul meu. Sunt mediocra, acum ce sa fac? Mai ales la patru dimineata. Mare lucru nu e de facut. Si am ajuns la TVR1 unde alergau niste fete. La Beijing, mi-am dat eu seama repede, nu cu prea multa placere dat fiind ca eu sunt dintre cei care saboteaza (macar cu gandul si cu neprivitul) aceste jocuri olimpice, pentru mine situatia Tibetului fiind importanta. Nu, nu pentru ca este la moda sa fie importanta.

Dar fetele astea alergau atat de constiincios si determinat incat nu am schimbat postul. In plus, mie muschii perfect lucrati prin sport de performanta imi dau o stare foarte buna. Era si starea perfecta in care sa-mi dau o palma in plus cu ideea de performanta si, cu toate ca este o banalitate, spun si eu ca performanta sportiva este una din putinele fara echivoc. Iar eu asta caut peste tot si in fiecare zi: gestul fara echivoc. Al meu, daca s-ar putea. Dar, daca vad ca se ingroasa gluma si ca nu am sanse de a-l face, ma dau cu un pas inapoi si astept sa-l gasesc la altii.

Si era o tipa mult, foarte mult in fata restului, deja restul era numit oficial “plutonul de urmarire”. Tipa avea un corp perfect, alerga perfect si, asa cum se intampla intotdeauna acolo unde este concentrare adevarata, nu isi dadea seama cat de puternica era ea acolo, alergand. Da, vesnicul, fumatul cliseul al fugii si alergatorului de cursa lunga. Imi este in sange, il simt pulsand inca de cand am citit in copilarie “Singuratatea alergatorului de cursa lunga” a lui Alan Sillitoe. Nu am reusit sa scap de el nici cat timp am alergat in liceu intrecand toti baietii la orice implica fuga, nici atunci cand fugeam kilometri intregi pe langa un cimitir al veteranilor de razboi in Connecticut, nici acum, cand nu mai alerg. Fuga asta cu sistem imi place. Nu aia disperata, nu aia care te scapa explicit de ceva, nu fuga gen evadare ci asta cu antrenament, cu disciplina, cu metoda. Asta imi place mie.

Si cat imi derulez eu toate astea in minte vad ca tipa care se detaseaza pe moment ce trece mai mult de restul este romanca. Sunt atat de suprinsa incat nu mai gandesc absolut nimic, am o scurta pauza si eu ador pauzele astea pentru ca are si sistemul meu dement de gandire sansa de a se reseta. Nici nu stiu daca sa ma uit mai departe sau nu. Deja treaba capata o miza precisa si asta ma nelinisteste, nu ma mai pot concentra strict pe alergare, acum trebuie sa iau si victoria in calcul iar asta a devenit teribil de obositor pentru mine in ultimii ani, de-aici si mediocritatea, fara indoiala. Nu schimb insa postul.

Constantina Tomescu-Dita alearga ca si cum nu ar avea absolut nici o legatura cu cele aflate mult in urma. Din cand in cand vad cate un slow cu ea, ii vad fiecare trasatura transformandu-se de la efort, doar cu ea sunt slow-uri, dat fiind ca ea este prima. Ca sa nu transform textul de fata intr-o poveste lacrimogena care nu ar face deloc cinste perfectiunii acestei femei, va spun ca ea castiga. Nu pur si simplu. Castiga in asemenea hal incat, in clipa in care intra pe stadionul olimpic, nu mai este nici o alta alergatoare langa ea si dureaza ceva timp pana apare una. E singura si tot stadionul striga de bucurie pentru ea. Si ea alearga in continuare, gaseste un grup de romani si ia un steag de la ei, alearga cu steagul pe umeri. Nu e nimic de comentat, nu e nimic de intins, nu e nimic de replicat, nu exista urma de indoiala, nu exista posibilitatea de a denigra aceasta victorie sau de a te indoi de ea, nu vad ce ar putea spune cineva vreodata sau cum s-ar putea cineva implica in treaba asta cu altceva decat admiratie totala. Pentru cateva momente orice fel de contorsionare interioara, discutie, teama, dezbatere, logica, alaturare, intoarcere, redefinire, lupta, remuscare s-a oprit. Si cand dracului se mai intampla asta, daca suntem sinceri cu noi insisi? Din punctul meu de vedere, aproape niciodata. Lupta mintii este atat de incalcita atunci cand este reala incat te indeparteaza pe zi ce trece de un moment de liniste, de victorie. Nu as vrea si nici nu as putea sa ma scutur de aceasta lupta dar pot sa fiu recunoscatoare pentru situatii care o opresc macar pentru cateva secunde. Ca sa nu mai vorbim despre lucruri mai aproape de pamant si anume despre mandria nationala, treaba pe care eu una o simt cam la fel de frecvent ca treaba cu pauza creierului. E straniu sa simti mandrie nationala in contextul actual. Aproape ca ti-e rusine. E ca si cum ai fi batran, bolnav, infrant dar ai mai simti o zvacnire sexuala, o zvacnire care ti-ar face mai mult rau pentru ca ti-ai aminti, intr-adevar, de puterea si frumusetea lumii dar, in acelasi timp, ti-ai da seama ca nu vei mai face niciodata cu adevarat parte din ea, fiind roman. Fiind batran, am vrut sa spun, ca sa inchei rotund rationamentul.

~ de confruntadurerea pe 17 august 2008.