ce faci cand cineva este pe moarte

Azi mi-am pus prima oara problema barbateste, simplu, fara urma de cosmetizare: cum ajuti pe bune, camaradereste, cald, real un om caruia ii moare o fiinta iubita? Dincolo de Elisabeth Kübler Ross si Raymond Moody, dincolo de Melvin Morse si Bernard Jakoby, dincolo de buddhism, dincolo de orice forma seaca de inteligenta, dincolo de orice studii, dincolo de orice conferinte si orice marturisiri. Cum se face cand nu esti abila in vorbire, cum se face cand nu dai niste sfaturi incarcate de incredere si armonie, cum faci cand un om pe care-l iubesti te suna de langa cineva care moare? Ce-i spui? Sa treaca repede pe la tine ca sa-i dai niste carti sau, daca n-are timp de carti, sa-i dai cateva notite de-ale tale pe marginea fenomenului mortii, sa-i insumezi cu talent oratoric unde te-a dus studiul ultimilor ani in aceasta privinta sau sa ii dai ceva “intravenos” cum ar fi vreo doua sau trei mail-uri din cele cu marturisiri puternice ale celor care ti-au scris in timp, marturisiri la obiect din care se intelege limpede treaba ca nu murim, de fapt, niciodata? Cand nu e frumos, romantic, didactic, intelept, documentat, linistit, ca-n filme, cum e? Cand un om geme si urla pur si simplu, cand un om striga de durere si deznadejde, cand are spasme si ii clantane dintii, ce faci, exact? Stiu in teorie, sunt foarte buna la teorie pe aceasta tema dar astazi am primit cea mai tare lectie a intregii mele vieti de pana acum, va jur. Tot ceea ce credeam ca reprezinta un pol de putere in mine a fost eclipsat de un tip absolut senzational, un tip care a facut toata vorbaria mea, toata presupusa mea liniste in privinta mortii, toate sfaturile mele si toate convingerile mele sa para o repetitie la ce ar trebui sa fie, de fapt, atitudinea in fata mortii.

Asadar, eu il sun pe baiat ca sa-l intreb ce mai face si el imi spune ca sta cu mama lui, mi-o spune pe un ton aproape vesel, imi dau seama ca o spune asa incat mama lui sa auda. Mi-o spune ca si cum ar sta amandoi la o cafeluta. Aud gemetele si strigatele ei, ii aud pana si maxilarele, dintii. El nu stie ce sa faca, este singur in casa cu ea. Isi ia un scaun si se aseaza langa ea, ii vorbeste, asa cum face de zile in sir. Ii vorbeste vesel, se comporta ca si cum ea ar intelege perfect tot ce se intampla. Si sunt covinsa ca asa este, chiar daca reactiile ei nu mai arata asta. El glumeste cu ea, o duce la baie, o mangaie, o pupa, ii spune ca moartea este o eliberare, ii spune ce om minunat este ea. La orice geamat, la orice strigat de durere, el are ceva de spus, reuseste sa o faca sa rada. Nu des dar reuseste. Ca de fiecare data in jurul mortii cuiva, se face loc, nimeni nu se ingramadeste, lumea se fereste de un muribund, lumea nu vrea sa comunice realmente cu un muribund. Lumea vorbeste tare in jurul lui ca si cum nu ar mai fi prezent, multi spun ca “nu mai stie ce se intampla”, nimeni nu-l atinge, nimeni nu-l imbratiseaza, apar desteptii care vor sa rezolve probleme administrative inutile, inexistente: “mai, trebuie un termometru digital, nu din asta”, “ati sunat sa intrebati doctorul ce se intampla?”, “nu ar fi mai bine la spital din momentul asta?”.  Astea nu sunt intrebari reale, ele sunt doar o varianta politicoasa a momentului in care cei din “The Beach” nu mai suporta gemetele celui muscat de rechin si il duc departe de paradisul lor. Asta denota aceste intrebari, nu sunt o grija reala, o eficientizare adevarata, nu de la un anumit moment incolo, oricum. Mai sunt cei care nu vor sa se implice deloc. Te vad la pamant si stramba involuntar din nas sperand ca nu o sa iti versi durerea peste ei, vor sa te linistesti repede, schimba subiectul, se bucura cand vad ca participi la o discutie fara legatura cu moartea, le e teama sa nu le ceri ceva, le e teama ca nu cumva sa isi strice programul de masa sau programul de somn. Nu doar ca ii doare in cur, e mai rau de-atat: regreta ca sunt nevoiti sa se intersecteze cu tine in astfel de zile, spera ca nu o sa ii deranjezi prea mult cu suferinta ta venita din senin peste rutina lor imbecila.

Da, i-am dat baiatului o carte, i-am vorbit cat am putut de limpede si constructiv despre moarte, am incercat sa-i spun despre diferitele etape ale procesului mortii, despre diferitele etape ale suferintei ce urmeaza mortii cuiva dar la un moment dat m-am surprins ascultandu-l pe el. Imi povestea cum o intreaba pe mama lui daca nu vrea sa o plimbe cu scaunul cu rotile pe care sta el cand lucreaza la computer, imi povestea cum incearca sa intre in raza privirii ei si cum ii face cu ochiul sau cum schiteaza un pupic, imi povestea cum o tine in brate, cum sterge cearsafurile si covorul de fecale cu sange, cum ii vorbeste incontinuu, incontinuu, cum ironizeaza fin niste momente dramatice, cum toata lumea in afara de tatal lui dispare din jurul acestei situatii.

El nici macar nu isi da seama ce fel de om este, nici macar nu isi da seama ce face, cata grandoare se afla in acest comportament. Totul este atat de autentic, atat de luminos in cazul lui incat nu are cum sa se priveasca obiectiv, din exterior, este prea prins in bunatatea lui. Ma uit la el si jur ca sunt coplesita, ca sunt in genunchi la figurat si, daca nu ar fi penibil si atat de comun, as spune ca vad o treaba miraculoasa, m-as repezi sa-i sarut mainile sau macar una.

Invit baiatul la o plimbare, mergem ca baietii prin oras, zicem ca, daca tot e bal, bal sa fie, hai sa facem ceva infect si destructiv. Mergem la un McDrive si ne luam niste placinte cu mere si o Cola, nu e cu produse bio azi, vrem sa ne batem cumva joc de situatia asta imputita si un pic si de noi, asa cum ii sta omului bine cand e la pamant. Nu avem inca pornirea americana, constructiva iar teoriile mele au cam amutit. Mai aflu ca au venit rudele si au inceput sa planga zgomotos si ca abia a reusit sa le dea afara din casa. Ne plimbam cu masina pe toti coclaurii, mergem la Metro, ca e non-stop si e mare. Am eu o sticla de Chianti acasa si tot spun ca nu o beau pentru ca nu am paharele potrivite. Nu luam pahare, ca trebuie sa iei cate sase. Luam niste curmale si niste apa. Mai stam de vorba in parcare, uitandu-ne la mitocanii care intra si ies. Ce se mai poate face voit nasol in Bucuresti? Ce se mai poate face ca sa-ti iei gandul de la ce ai vrut sa fii, esti si vrei sa devii? Eu plang scurt, ca nu imi place sa plang. El nu plange, imi spune ca nu poate sa planga. Nu-i nimic, plang eu. El e omul care mi-a spus mai demult “da-mi mie durerea ta”. Culmea e ca nu a spus-o siropos, indragostit ci aproape tehnic. Acum sper sa fac si eu ceva cu plansul asta zgaltait, sa plang in locul lui, sa fie un plans catarctic, sa fiu un spectacol catarctic. Dar plecam si din parcare, mergem catre casa si in drumul catre casa trecem prin Piata Revolutiei. In mijlocul pietei e o Dacie veche cu niste bucatoaie de gheata in jurul ei. “O fi fost vreo actiune de-a lui Bucurenci” zice baiatul si ne pufneste rasul. Ajungem la mine acasa, mai stam putin de vorba, ne despartim. Ma simt atat de inutila, toata frisca mea de sfatuitor in privinta mortii s-a topit dar lucrul care imi place mie cel mai mult este sa simt ca cineva imi este cu adevarat superior. Nu ma intelegeti gresit, nu in sensul sado-masochist, ci in sensul constructiv.

Nu am stiut niciodata ce sa fac cu agonia. Am inteles viata si am inteles moartea. De mica ma sufoca sa privesc agonie. Vreau sa vad un om mort sau viu, nu intre stari, nu intre lumi. Nu imi place sa vad un om intre stari, in general. Dar mi-am dat seama ca este o forma oribila de autoconservare si egoism. Trebuie sa stii ce sa faci cu agonia, cred ca, de fapt, este momentul pentru care trebuie sa exersezi cel mai constiincios, momentul care te defineste in pofida sau in completarea intregii tale existente.

~ de confruntadurerea pe 15 august 2008.