inmormantarea “corecta”

Pentru mine inmormantarea nu inseamna absolut nimic. Nu este decat un corp de care trebuie sa scapi cumva. In el nu se mai afla fiinta pe care o iubesti. Dar inmormantarea poate fi un pretext pentru a povesti ceva despre omul care tocmai a murit, poate fi un pretext pentru a-l celebra, poate fi un pretext pentru a aduna toate energiile care sa-i ghideze, sa-i sprijine trecerea in lumea de dincolo. Nu poate fi un moment pentru a-ti etala zgomotos suferinta, dupa mintea mea. Nici nu cred ca poti suferi cu adevarat atat de repede, nici macar nu ai avut timp sa realizezi ce s-a intamplat, nu iti dai inca seama asa ca prin ritualurile inmormantarii care implica exteriorizari prea multe nu faci decat sa amani, sa eviti confruntarea cu inevitabila constientizare a pierderii pe care tocmai ai suferit-o. Unii mi-au marturisit ca de-asta se si implica in tot ce tine de o inmormantare, mi-au marturisit ca de-asta isi vocifereaza socul: pentru a nu se gandi inca la ce s-a intamplat. Nu pot schimba asta, nu pot schimba decizia unui om de a evita confruntarea cu o durere. Dar pot macar sa-l rog sa nu imi bruieze mie confruntarea, inceputul ei, printr-un circ inutil, un circ zgomotos in cazul romanilor. Asa cum vreau sa ma pot plimba in liniste, asa cum vreau sa imi pot face cumparaturile in liniste, asa cum vreau sa lucrez in liniste (nu pot face nimic din toate astea in Bucuresti), tot asa as vrea sa pot suferi in liniste si cu oarece demnitate iar romanii nu par sa fi invatat vreodata lectia asta. Un element important intr-o inmormantare ar fi, asadar, retinerea, discretia, respectul pentru ceea ce simte si gandeste celalalt, asteptarea momentului in care dezlantuirea ta sa nu invadeze intimitatea altuia. Dar astea sunt reguli generale de bun simt, ele nu sunt doar reguli pentru o inmormantare.

Daca pentru voi corpul cuiva trecut in lumea de dincolo inseamna ceva, daca exista nevoia de a va raporta cumva explicit la acel corp neinsufletit, trebuie sa o faceti, fara indoiala. Singura poveste (intalnita intr-un serial) de inmormantare care mi-a parut autentica a fost urmatoarea: unui barbat ii moare sotia iar acesta o duce undeva pe un camp, noaptea, ii sapa singur groapa, o inmormanteaza si apoi ramane langa mormant scotand niste urlete animalice si plimbandu-se deznadajduit, straniu, agitat, fara noima pe langa mormant. Pana cand se lumineaza reuseste sa se calmeze si apoi se intoarce acasa, la familia ramasa in viata, familie careia nu ii permisese sa se alature acestei ingropari pentru ca o considera un lucru prea intim si voia sa evite formalul care i-ar fi impiedicat manifestarea iubirii si durerii pentru sotia lui.

Daca pentru voi corpul nu mai inseamna nimic, chiar nu conteaza modul in care inmormantati un om, atata vreme cat va incadrati in legalitate. Probabil gandul vostru este in cu totul alta parte in clipele alea si treceti prin corvoada unui ritual doar pentru a scapa de obligatia asta, obligatie care este fortata mai ales de cei care se agata de aceasta latura formala a mortii. Sau va ganditi la ce si-a dorit cel care tocmai a murit in privinta propriei inmormantari iar asta imi pare un motiv important pentru a respecta niste lucruri. Daca cineva a spus sau a scris in testament felul in care vrea sa fie inmormantat, nu aveti cum si de ce sa nu respectati asta, chiar daca este foarte probabil ca, privindu-va de dincolo, cel care a avut pretentii legate de inmormantare, se uita acum cu amuzament la intreaga agitatie.

Ca sa limpezesc problema mea legata de “corectitudinea” sau “incorectitudinea” unei inmormantari, as vrea sa spun ca nu agreez suferinta ca ritual, exprimarea suferintei ca ritual. Pentru ca dilueaza, diminueaza, poate chiar denigreaza ideea de suferinta in sine, respectul pentru suferinta reala, totul devine o piesa de teatru si atunci eu nu mai reusesc sa disting durerea adevarata de cea jucata, nu mai reusesc sa gasesc nici locul durerii mele in aceasta isterie colectiva. Exprimarea durerii majoritatii in acest caz o inhiba pe a mea. Poate suna egoist dar nu este, va asigur. Nu este decat reactia mea la faptul ca exprimarea durerii pare sa fi devenit si ea, la fel cu multe alte obiceiuri ale unei inmormantari romanesti, un sistem de conservare pentru cei ramasi in viata, o trasare a teritoriului, un spectacol, un set de reguli care sa te tina departe de ceea ce s-a intamplat, de fapt, dar care sa te lase impacat, care sa te faca sa fii convins ca “ti-ai facut datoria” (si) emotional.

In aceeasi idee, nu pot incuraja nici inmormantarile vesele, cu toate ca ele reprezinta cel mai fidel starea mea de spirit in jurul unei inmormantari, data fiind convingerea mea ca moartea reprezinta o eliberare, nu un final, nu un somn lung. Si mai cred ca suferinta nu il ajuta pe cel plecat ci dimpotriva, ii ingreuneaza desprinderea de aceasta lume. Dar tot in ideea de respect pentru ceilalti si in ideea de a nu le impune starea mea de spirit sau convingerile mele in privinta tonului care ar trebui insuflat unei inmormantari, nu fortez nici ideea veseliei, asa cum nu imi pare corecta nici ideea fortarii jelaniei cumplite, plansului isteric, vociferarii de prost gust a unei presupuse dureri devastatoare.

Pe scurt, o forma “corecta” a unei inmormantari? Dat fiind ca este o chestie strict formala de cele mai multe ori si mai ales atunci cand este facuta cu multa lume prezenta, ea trebuie sa aiba un caracter formal, sa nu jigneasca sentimentele nimanui, sa nu agreseze starea nimanui, sa nu scarbeasca pe nimeni, sa nu deranjeze intimitatea nimanui, sa nu contina stridente. Trebuie sa rezolve niste lucruri strict administrative ca apoi fiecare sa-si defineasca atent ce simte cu adevarat fata de moartea tocmai petrecuta si sa hotarasca modul in care decurg impacarea cu situatia, tristetea, depresia, refacerea.

nota: ii multumesc inca o data lui Mihai pentru intrebarea care m-a facut sa scriu acest post, intrebare pusa dupa post-ul meu despre felul in care se raporteaza romanii la moarte

~ de confruntadurerea pe 9 august 2008.