pompe funebre non-stop

Nu am inteles niciodata atitudinea romanilor in fata mortii. Niciodata. Cand eram mica gandeam ca ea tine doar de ortodoxie si ca pravalitul asta peste mort, frecarea lui, jalea, preotii obezi si spagari, intrebarile de rasul lumii “de ce te-ai dus?” sau “cui m-ai lasat?’ sunt ritualuri, ele nu au legatura cu felul in care se raporteaza, de fapt, romanii la moarte. M-am apropiat in sinea mea de catolicism doar pentru ritualuri, ma duceam la Sf. Iosif doar ca sa vad putina demnitate in manifestarea credintei, in manifestarea durerii. Si preoti slabi cu ochelari. Ma gandeam ca nu gresesc prea mult, tot cu Isus erau si aia. Imi era groaza de botezuri si inmormantari. Am fost la un botez dar nu am fost la o inmormantare in viata mea. Le-am auzit povestite si le-am vazut la televizor. Pentru mine sunt ca filmarile unui targ de masini sau unui balci de orice fel, nu ma misca, nu ma intereseaza, imi fac scarba. Nu inteleg cum poate fi cineva atat de egoist incat sa nu se poata aduna de dragul celui care a murit, nu inteleg cum cineva isi poate manifesta in asemenea hal durerea. Nu pot sa inteleg nici egoismul feroce al intrebarilor “de ce te-ai dus?”, “cui m-ai lasat?”. Nu inteleg nimic din moartea la romani. Nu inteleg oamenii care se aduna fara urma de durere intiparita pe fete, nu inteleg curiozitatea vecinilor, nu inteleg discutiile cretine din jurul mortii cuiva. Mai presus de toate, nu inteleg incapacitatea romanilor de a spune ceva uman, de a intreba ceva uman, de a se lasa patrunsi cu adevarat de pierdere. Romanii fac scandal si la ghiseele unei banci si la inmormantari. Din acelasi motiv: nu vor sa se confrunte cu problema.

Dupa oroarea inmormantarii urmeaza tacerea. Se fac multe cruci, se paseaza problema in curtea lui Dumnezeu, “cum a vrut Dumnezeu”. Si gata. Asta a fost. “Sa nu mai vorbim, imi face rau, mortii cu mortii, vii cu vii”. Nu intru astazi in detalii privind aceasta constatare, nu intru astazi in felul stupid, infricosat si marunt in care privesc (sau mai bine zis “nu privesc”) romanii lumea de dincolo. Nu ma mira ca nu accepta deschis si inteligent trecerea in alta forma de existenta, continuarea existentei. Se aude ceva groaznic si anume ca dincolo trebuie sa intelegi ce ai gresit si sa evoluezi in continuare iar ceva mai inspaimantator pentru poporul roman sunt de acord ca nu exista. Ce se vor face ei cu chestia asta? Asta ii sperie mai rau decat orice scumpire, decat orice cutremur, decat orice inundatie si decat orice reusita a unui cunoscut.

Pentru mine cel mai dureros lucru la moartea devastatoare din viata mea a fost reactia celor din jur. Nu as fi vrut compasiune, nu as fi vrut cuvinte frumoase dar as fi vrut sa vorbim cumva despre ce s-a intamplat. Si nu ma refer la intrebari monstruoase venite de la femei cu mustata pe scara blocului: “la ce a fost cancer, mama?”. Nu, ma gandeam la o discutie. A fost nevoie de trei ani ca cei din jur (doar cativa, nu va imaginati ca multi sau toti) sa ma priveasca in ochi atunci cand vorbeam despre moartea in cauza, despre persoana in cauza. Exclud barbatul pe care-l iubesc, pe el il exclud din tot ce este monstruos.

Astazi mergeam prin oras in cautarea unei “chestii” de pompe funebre non-stop. Nici nu stiu cum se cheama. Ne gandeam (cei care eram in masina) daca exista si la noi ceva ca in “Six Feet Under”. Un loc in care sa te duci, in care sa te primeasca cineva frumos imbracat mimand macar respectul pentru pierderea ta si preluand apoi tot ce tine de mutat mortul, imbalsamat mortul, fardat mortul, tinut mortul cand vine lumea sa-l vada, ingropat mortul, niste gustari si niste bauturi. Situatia incepuse prin a fi tragica dar s-a transformat, inevitabil la noi, in ceva comic. Pentru ca ne aminteam cam cum au fost mortile din familiile noastre. Cum cineva s-a fofilat de la carat sicriul, cum eu am scapat de chestia administrativa pentru ca cei de la spitalul Colentina aveau de toate, nu am avut bataie de cap, cum o doamna superba, Nina, a murit acasa si au venit unii care au fardat-o ca pe o prostituata. Si am uitat ce cautam, ne-am si oprit din cautat, ne-am dus la Selgros sa ne luam niste cornflakes.

Tot ce am putut sa rostesc la finalul serii, la mijlocul noptii, de fapt, a fost o rugaminte. Am spus ca singurul lucru pe care-l putem face pentru cineva care este pe moarte este cel de a-l tine de mana, de a-l mangaia (atingerile pline de iubire si de caldura sunt esentiale), de a-l insoti in moarte cu atentie si iubire, cu respect pentru trecerea lui dincolo. Cam asa cum ar trebui sa ne tratam copiii in loc sa-i smucim, imbrancim, controlam, pupam zgomotos cand nu e cazul, pisam, ingradim, impingem la propriu si la figurat. Cam asa cum ar trebui sa nu avem asteptari precise de la copiii nostri, cam asa cum ar trebui sa nu avem pretentii care sa ne mai aline propriile disperari si frustrari, cam asa cum ar trebui sa-i iubim neconditionat. Cam asa. Cam asa cum ar trebui sa facem in fata oricarei forte puternice, in fata oricarei individualitati. O individualitate la care nu trebuie sa ne raportam decat oferind un sprijin discret, iubitor, nicidecum apasator si isteric.

Later edit: voi vorbi din ce in ce mai des despre moarte, despre diferitele feluri in care se raporteaza oamenii la ea. Asta a fost intentia initiala a acestui blog si datorita lui Stef (care a comentat zilele trecute pe primul meu post) mi-am reamintit motivul care sta la baza acestui blog: cel de a ne schimba perspectiva asupra mortii si asupra ideilor preconcepute, in general. Intrebarea superba (simpla doar in aparenta) a lui Stef a facut multi oameni sa imi scrie din nou despre pierderea unui om iubit si despre umilintele implicite, despre singuratatea implicita, despre tot ce a urmat pierderii.

~ de confruntadurerea pe 8 august 2008.