femei urate

M-am straduit sa gasesc o formula acceptabila, potolita, constructiva care sa inglobeze o parere deloc acceptabila si deloc potolita. Dar constructiva, totusi. Cand mi-am dat seama ca este, ca poate fi constructiva, mi s-a ridicat ceva de pe inima si am spus ca pot scrie despre o fata care m-a suparat, ca sa nu zic ca m-a scarbit. Mi-am dat seama ce vreau sa spun, de fapt, mi-am dat seama ca nu vreau doar sa ma descarc sau sa ma razbun, mi-am dat seama ca nu vreau sa dau o palma stupida, mi-am dat seama ca lucrurile (pana si lucrurile din aceasta poveste) tin de un principiu, fie el si abia schitat, nici nu stiu daca e-n stare sa se tina singur pe picioare deocamdata.

Fata despre care vorbesc astazi este urata si va jur ca spun atat de rar asta despre o femeie incat ma balbai la mine in minte spunand-o acum. Eu gasesc intotdeauna frumusete in trasaturile, in corpul unei femei si nu este o atitudine care sa dea bine, nu este o atitudine construita cu prefacatorie si cu dintii stransi. Chiar nu imi vine sa spun despre mai nici o femeie ca e urata, ca nu sunt prea multe femei urate pe lumea asta. Si chiar atunci cand sunt, eu fie nu observ uratenia lor, fie imi mut privirea, fie (ca de cele mai multe ori) caut sa gasesc virtuti fara legatura cu latura estetica. Dar exista situatii in care uratenia fizica si-a pus amprenta imputita si pe interior. Si chestia cu “frumusetea vine din interior” cade atunci si ramane fata in cauza fara nici o sansa. Sta in fata ta si nu mai are nici o sansa.Tu stii asta dar ea nu stie. Si sa va spun de ce. Pentru ca ea nu vrea sa accepte ca e urata si de-aici porneste tot raul. Nu sunt sarcastica, pe cuvantul meu de onoare. Ca in privinta oricarui defect, ca in privinta oricarei probleme, drame, traume, e bine sa incepi cu acceptarea faptului ca ai o problema si cu acceptarea ideii ca ai nevoie de ajutor. Daca nu faci aceste doua lucruri, e trist. O iei razna, direct spus. Faci niste chestii ridicole, devii o fiinta ciudata, minti, invidiezi, cersesti complimente, afectiune, te lauzi singur, incepi sa-i urasti pe cei care nu te lauda si uite asa devii o mica vrajitoare si sufleteste, nu doar fizic.

Asta este situatia fetei despre care vorbesc azi: ea a vazut un articol intr-un ziar. Un articol cu un tip care face o treaba senzationala. Si a scris la ea pe blog despre acest tip dar, asa cum fac prea des romancele, a scris cu jumatate de gura, parea ca-l dispretuieste dar ea, saraca, ii lauda initiativa sau cred ca asta si-ar fi dorit, cu gandul asta pornise post-ul. Pana aici nu e nimic interesant, acrituri am mai vazut cu totii. Oribil devine totul cand fata spune in ce hal arata tipul asta. Nu doar spune ci mai incinge si comentarii (putine, ca blog-ul nu e citit) pe tema asta. Si eu, cautand informatii despre initiativa baiatului astuia in acea zi, am gasit porcaria asta micuta si urata a ei. Si m-am enervat. Pe urma m-am uitat la pozele ei. Si nu stiam daca sa inchid repede window-ul, nu stiam daca pot sa ma misc, nu stiam daca sa imi fie mila si sa las povestea ingropata pentru totdeauna, nu stiam daca vreau sa ma gandesc la cum poate decurge firesc si fara tristete coplesitoare viata unei fete care arata asa si care mai si vorbeste asa. Adica, ma gandeam ca ar fi fost bine sa fie macar buna la suflet sau macar sa taca din gura atunci cand e de tacut din gura. Si i-am scris un comentariu pe care nu l-a aprobat dar despre care a scris un post in care ametea si preschimba toate cele scrise de mine si motiva neaprobarea comment-ului spunand ca “nu are valoare artistica”. Bun. Am zis ca e doar amarata si ca eu mi-am spus punctul de vedere, i-am atras atentia ca e mizerabil sa vorbesti atat de scarbit si condescendent despre oricine, mai ales cand aspectul tau nu este o chestie cu care sa iesi la lupta fara dubii, mai ales cand aspectul tau nu este o chestie asupra careia sa atragi atentia cu strigate din astea porcesti prin care batjocoresti aspectul altuia. Mai ales ca stii cum e sa ti-o iei rau de tot pe tema aspectului asa ca de ce ai fi precum copiii batuti care, adulti fiind, isi bat si ei la randul lor copiii?

Ea mi-a pus mail-ul la ea pe blog in speranta ca voi primi tone de spam dar necitind mai nimeni blog-ul ei, nu a fost nimic imposibil de tolerat, a fost un pic de spam dar slabut, lovitura ei nu a avut efectul scontat.

Si toate astea ar fi trecut sub un pres, toate astea nu ar fi fost scoase la suprafata daca fata asta nu mi-ar fi trimis un mail scurt de curand: “esti primul care nu ma considera frumoasa… incantata de cunostinta”. Eu ce sa mai zic? Nici macar nu i-a trecut prin cap faptul ca as putea fi fata. Nici macar nu a avut rabdarea de a descoperi ca sunt fata citindu-mi blog-ul, nici macar nu stiu ce dracului voia sa spuna cu mail-ul asta si ce ar trebui sa raspunzi la o asemenea tirada plina de nebunie, singuratate, complexe. Nu fac magaria de a-i posta poza si nici nu fac magaria de a posta adresa blog-ului ei pentru ca nu ma ajuta cu absolut nimic sa intre lumea la ea pe blog si sa o vada. Nu asta este ideea.

Dar aceasta poveste m-a facut sa ma gandesc la un vechi conflict pe care l-am avut cu un tip, cu un american, de la care ma asteptam la “corectitudine politica” pana-n maduva oaselor. El mi-a zis (de fapt, mi-a scris, ca discutia se purta pe mail) ca el nu suporta sa lucreze cu femei urate. Mi-a zis ca sunt “trouble” si ca intotdeauna uratenia vine cu un bagaj de probleme pe care el nu are dispozitia sa le priveasca si cu-atat mai putin sa le aprofundeze. Eram oarecum de acord cu el dar, de dragul certurilor constructive, m-am facut ca nu sunt si am hotarat sa ingradim impreuna zona asta “nu lucrez cu femei urate”. Am ajuns impreuna la concluzia ca este dificil sa te raportezi la o femeie care nu-si accepta, care nu-si asuma uratenia. Am ajuns impreuna la concluzia ca o femeie care nu accepta ca e urata va forta pe toata lumea sa ii hraneasca ideea ca nu este urata si foamea fiind mare (direct proportionala cu uratenia) femeia se va transforma intr-o sugativa de energie si toata munca va fi cumva compromisa sau daca nu munca, atunci macar dispozitia. Si nimeni nu vrea sa-si strice dispozitia pentru o bagatela cum ar fi aspectul cuiva. Dar daca aspectul cuiva genereaza straturi, straturi de probleme, ce sa faci? Trebuie sa renunti la urati.

O intrebam pe fata asta in comentariul meu cum se face ca tocmai oamenii urati sunt cei care judeca cel mai sangeros aspectul celor din jur? Bine, era o intrebare pur retorica dar trebuia rostita. O intrebam pe fata asta de ce tocmai un om de la care ai astepta multa intelegere pentru problemele cuiva care nu este perfect fizic face comentarii nelalocul lor pe seama aspectului cuiva, ma intrebam cat de singura si trista trebuie sa fie o femeie ca sa vorbeasca atat de urat, atat de veninos si deplasat? Ma intrebam multe lucruri. Si mi s-a confirmat faptul ca un om urat care nu isi accepta acest neajuns e dificil de tinut in preajma. Imi amintesc cateva episoade din viata mea, episoade in care am iubit (neinteresandu-ma aspectul) oameni urati iar ei au reusit sa ma acapareze cu complexele lor neasumate, au reusit sa ma terorizeze cu exigenta lor deplasata si au sfarsit prin a ma detesta pentru faptul ca nu am reusit sa le rezolv problemele de adaptare, de integrare.

Daca vedeti ca un om urat nu da semne de a recunoaste si chiar de a spune raspicat ca este urat, nu va implicati prea tare, nu va ambalati cine stie ce. Nu are nimeni nimic cu uratii daca ei stiu ca sunt urati. Daca nu stiu inca, lasati-i sa afle fara ca voi sa fiti in preajma si reluati relatia atunci cand s-a asezat adevarul asta, ca altfel negarea lor perpetua va mananca de vii si veti simti vesnic doua nevoi contradictorii: cea de a-i consola pentru ceva evident (nu si pentru ei)  si cea de a le spune “esti urat(a), crezi ca putem depasi problema asta fara prea multa agitatie?”.

~ prin confruntadurerea pe 6 august 2008.