simplu spus: trebuie sa scapam

Dupa concertul Metallica, dupa B’ESTFEST, dupa concertul Massive Attack m-am uitat foarte atent pe strazi, ca un pervers, ca un batran impotent care spera la o mica tresarire, ca un voyeur aflat la cele mai alarmante cote ale voyeurismului. Se intampla ceva echivalent cu aurora boreala dupa aceste concerte, ar trebui sa isi rezerve cat mai multi romani si straini camere la hotel in zilele acestor concerte si sa iasa pe strada pentru a vedea cativa romani care sunt oameni. Nu trebuie ratata ocazia. Poti vedea perechi tinandu-se de mana, poti vedea oameni subtiri cu musculatura superb definita, vezi prieteni razand impreuna, vezi haine de un bun gust impecabil, vezi sclipiri in ochi, vezi mersul determinat al fiecaruia, vezi vitalitate, aspiratii, educatie, frumusete. Pentru cateva zeci de minute bortosii, tarfele, mafiotii, toapele, parvenitii, taranii, tiganii, gospodinele, prostii, angajatii multumiti cu telefon si masina de serviciu, vecinii care-si mananca de sub cur, stirile PRO TV-ului, Q7-urile, numerele de Germania, Italia, Spania puse pe masini pline de mitocani periculosi, femeile cu fundul lat si flescait etalat in pantaloni stramti, apa plata la bidoane de 5 litri, mersul ca de morsa, slapii, unghiile hidoase, urletele, privirea baloasa, taierea abuziva a copacilor, furtul institutionalizat, goana isterica si ridicola a tuturor putoilor urati si prosti pe strazile orasului – toate astea se dilueaza cateva zeci de minute. Doar cateva zeci de minute. Si daca nu ar fi un gest abuziv, lipsit de respect fata de acesti cativa oameni frumosi pe care-i vezi la concerte si putin dupa terminarea lor, ar trebui sa-ti scoti aparatul de fotografiat si sa le pozezi trasaturile asa incat sa-i poti arata copilului tau (daca vei avea sansa de a scapa de aici si de a-l face in alta parte la un moment dat) ca nu vii dintr-o tara plina de monstri. Sau macar sa le ai doar pentru tine si sa devina un fel de cort, sa-ti devina adapost, sa te straduiesti sa le privesti doar pe ele, cam asa cum te straduiesti sa te concentrezi numai si numai la aparatele de fitness in parc, seara de seara, de exemplu, incercand sa uiti ca in stanga ta este casa lui Becali si in dreapta se intalnesc cocalarii care isi tureaza motoarele stand pe loc, incercand sa te prefaci ca esti in mijlocul unei rutine de relaxare, nu in mijlocul unei rutine care pregateste o evadare.

Sau, in lipsa de poze, iti poti aminti de oamenii care te-au invitat si primit la ei in casa astazi. Oameni cu care ai vorbit despre cidru, pisici birmaneze, imposibilitatea de a mai iesi pe strada in Romania. Imposibilitatea de a mai iesi CU ADEVARAT pe strada. Nu ma refer la incercarea devenita deja ridicola de a mima o plimbare, o adaptare, o impacare. Sa ii asculti pe acesti nou intalniti spunand cum nu se mai poate iesi pe strada in Bucuresti, cum nu se poate face nimic aici, de fapt. Pe de-o parte, te bucuri pentru ca tocmai ti se reconfirma faptul ca nu ai innebunit, ca nu esti tu de vina, ca nu ai devenit asocial strict din cauza propriilor deficiente. Pe de alta parte, tristetea ta cade inca niste metri buni si iti dai seama ca ridicarea se ingreuneaza. Iti dai seama ca nu are nici un rost sa te mai prefaci si ca data viitoare cand cineva iti va spune “hai, ma, ca nu e chiar asa de rau” sau “sa stii ca eu am avut o seara superba” sau “cred ca nu stii unde sa cauti” va trebui sa iti sustii ferm convingerea, va trebui sa spui clar si raspicat adevarul: “Traim in cea mai urata tara pe care am vazut-o de cand m-am nascut si pana astazi”. Si nu o spui cu sete, nu mai ai vlaga, nu mai ai nici macar puterea de a fi nervos, furios, disperat.

Dar mai bine continui sa-i asculti pe oamenii care te-au invitat astazi la ei in casa cu toate ca nu te cunosteau pana astazi. Ei pleaca in Noua Zeelanda. Nu au nimic aranjat acolo, au doar bani pentru biletele de avion. Sunt convinsi ca in Noua Zeelanda nu a auzit mai nimeni de romani, despre oroarea acestei natii si acestei tari, asta le da siguranta, asta le da un minimum de speranta. Ce poti sa faci? Poti sa-i imbratisezi, sa-i tii strans cateva secunde si apoi sa pleci. Ei sunt vii iar tu esti mort.

Mergi catre casa prin bezna obisnuita a Bucurestiului, speri ca nu vei fi injurat, scuipat, agatat, lovit cu masina, urci pe scara care miroase a meschinarie, hoit si ceapa, intri in casa si cauti lucruri de care sa te agati, lucruri pe care le faci pe ascuns, lucruri la care nu primesti feedback in Romania, lucruri care sunt considerate niste copilarii, niste prostii, lucruri care tin de intimitate, identitate, ereditate. Te repui pe picioare cu tot ce ai ascuns la tine in casa, redevii ce iti amintesti tu ca erai inainte ca Romania sa ajunga la acest stadiu incontestabil de monstruozitate. Pentru ca a doua zi sa ai ce sa dai la distrus. Imaginati-va cum ar fi sa iesi maine slabit, asa cum esti acum. Supravietuirea ar fi imposibila.

~ de confruntadurerea pe 3 august 2008.