romanii vesnic carcotasi

Cred ca nu meritam nici un cantaret ca lumea, cred ca ar trebui sa ne intoarcem la bezna si ignoranta in care am trait atat de multa vreme la capitolul muzica live. Pentru ca, la fel ca in majoritatea privintelor, ne pute, nu ne ajunge, nu ne convine, vrem altceva, nici noi nu stim ce. Suntem carcotasi in orice privinta. “Carcotasi”. A nu se confunda cu “exigenti”. Nu are nici o legatura exigenta cu atitudinea majoritatii romanilor care se duc la concerte live. Inteleg ca se duc cu asteptari foarte mari, inteleg ca au impresia ca acei cantareti care au venit, in sfarsit, la noi trebuie sa ne umple tot golul, eventual nu doar pe cel muzical. Inteleg ca sunt oameni care nu au fost niciodata la un concert in alta tara. La un concert sau la un festival. Si atunci spun cretinisme cum ar fi:

“Momente pur româneşti legate de concert: la intrarea în stadion toţi cetăţenii au fost obligaţi să renunţe la umbrele, situaţie care a aprins beculeţele de mari intreprinzători printre oamenii de ordine. Un domn într-o pelerină galbenă încerca tacticos toate umbrelele (prin procedeul închidere-deschidere), după care le pasa pe cele corespunzătoare unui alt cetăţean onorabil (cu o pungă de plastic pe cap), care se plimba prin zonă cu un cărucior plin cu umbrele.” La nici un concert nu ai voie sa intri cu umbrela, e o treaba stiuta, nu este nimic romanesc. Pelerina de ploaie sau nimic, nu se discuta, nu ai incotro, este o chestie pe care fie o accepti, fie stai acasa, fie te rogi ca starea vremii sa nu implice ploaie in ziua concertului.

Sau “Un alt moment uşor penibil, oferit de organizatorii români: în pauza dintre trupe, înainte sa cânte Metallica, la boxele pe stadion răsuna… Depeche Mode.” Nu trebuie sa fie rock inainte de un concert rock, nu este obligatoriu ca muzica din boxe sa fie in acelasi stil cu formatia care urmeaza sa cante. Ma rog, o diferenta de bun simt, nu chiar ceva latino inainte de Metallica dar se “permite” divagarea, uneori ea se produce chiar intentionat.

Sau “Partea nasoala este ca aceasta declaratie poate lua usor natura unui mesaj religios, de convertire sa-i zicem, la iubire. Ovationat de mii de fani si cocotat sus pe tribune, Lenny Kravitz aducea a predicator, care indeamna oamenii sa fie buni, sa se iubeasca. Usor creepy…sau influenta gospel.” Daca era ciufut, il faceam praf si pulbere, ziceau toti ca a fost apatic si ca nu a iubit publicul roman. Daca indeamna oamenii sa fie buni si sa se iubeasca, tot nu e bine. E “creepy”. Ca dupa aia sa se vina si cu o jignire la identitatea lui rasiala si religioasa – “sau influenta gospel”. Noi nici macar nu stim cand jignim si halul in care o facem. Suntem atat de disperati dupa atentie in felul bolnav in care ne-o inchipuim noi, dupa calitate in felul bolnav in care ne-o inchipuim noi, dupa un sablon construit fara nici un reper in mintea noastra, incat nu lasam nimic sa ne patrunda, nu lasam nimic sa ne transforme, nici nu conteaza ce vrea sa transmita cineva, ideea este ca nu ne transmite ceea ce ne asteptam noi sa ne transmita. Cam ca romancele in relatii. Nu conteaza ce vrea un barbat, ce viseaza el, ce ambitii are, cum te iubeste, important este sa faca ce vrei tu, sa spuna ce vrei tu sa auzi si sa isi manifeste iubirea asa cum crezi tu ca trebuie ea manifestata.

Sau “Si a mai fost ceva ce nu mi-a placut..cum din spatele vesnicilor ochelari de soare a rasarit un tip care abia isi putea tine ochii deschisi (si credeti-ma pe cuvant, nu era din vina reflectoarelor), care abia se putea tine pe picioare de la drogurile injectate inainte de concert…Oare de ce au nevoie artistii astia de droguri ca sa cante bine si sa tina un concert fain?”. Chiar, iata o intrebare, o mare intrebare, o adevarata revelatie. O si vad pe fata care a scris intrebandu-se duios, cu un zambet languros dar si putin dezamagit in acelasi timp: “De ce este nevoie de droguri, de ce? Viata este frumoasa, de ce sa ai nevoie de asa ceva?”. Nu sunt convinsa ca Lenny Kravitz se drogase, stiu ca are o problema cu lumina si apreciez gestul lui de curtoazie fata de publicul roman, gestul de a-si scoate ochelarii de soare in pofida dificultatii lui de a sta in lumina reflectoarelor fara protectia lor.

“Dezamagirea serii a fost Alanis Morisette… Tipa e ff grasa, a venit imbracata ca draqu pentru un rock-star ce se vrea, a facut niste scheme de-alea cu capu’ ca sa vedem ce par lung are ea alternate cu posturi tampe – ca si cum ar canta o fetita la serbarea de gradinita. Cu repertoriu iar a dat de gard… 80% melodii de-alea de taiat venele, lente, cu versuri numai de ea intelese…”. De ce ar spune cineva asa ceva? Nu despre Alanis Morissette. Despre oricine. De ce ai vorbi asa? Ca nu ai spus nimic despre ce s-a intamplat cu adevarat, nu ai spus nimic despre cum a cantat sau despre ce vibratie era in public, nu ai spus nimic despre cum s-a purtat ea cu publicul, nu ai spus nimic. Cat despre versuri, poate e bine sa inveti engleza sau poate e bine sa devii un pic mai destept asa incat sa stii despre ce sunt. La orice cantaret si la orice trupa.

Am auzit foarte multi snobi in Bucuresti, i-am auzit ca se duc doar sa bifeze concerte, am niste cunostinte care nu au auzit niciodata de mare parte din formatiile care au venit si la noi in ultimii ani dar se duc sa le vada. Si se enerveaza cand ii intreb de ce se duc. Nu au un raspuns. Si sa zicem ca accept si asta: te duci pentru ca esti hamesit, pentru ca iti mananci de sub fund o viata intreaga si pentru ca preferi sa “investesti in ceva serios” decat sa dai banii pe un drum catre un concert din alta tara. Dar sa te duci ca sa-i faci de cacat pe cantareti fara absolut nici un motiv, gresind ridicol in constatari, jignindu-i pe considerente la care tineretul strain nici macar nu se gandeste… ei bine, asta nu inteleg. Si spun asta pentru ca este simbolic pentru poporul nostru, este simbolic pentru modul in care primim ceva nou, pe cineva nou. Noi nu vrem decat subiect de barfa, noi nu suntem capabili sa ne entuziasmam, sa sustinem, sa respectam. Noi dam sub centura, cautam mizeria si, negasind-o, o inventam si o spunem cu sete. Norocul celor care fac asta este ca cei care-i citesc sau cei care stau cu ei la masa habar nu au de greselile continute in aceste comentarii oribile si se creeaza cloaca, eterna cloaca a parvenitilor, a snobilor care nu sunt in stare sa aiba discernamant propriu, real.

Cand am fost la Graz, la un concert Depeche Mode, erau si trei romani in sala. Toata lumea s-a ridicat, a cantat, a dansat, era o stare senzationala in sala, era un respect binemeritat pentru ce inseamna Depeche Mode in muzica electro. Romanii stateau pe scaun. Doua fete si un baiat. Erau imbracati elegant. Erau cu batul in fund. Aveau steagul Romaniei cu ei. Nu intelesesera ca luandu-si locuri de stat jos erau prea in spate ca cineva sa vada steagul, au renuntat sa-l mai fluture pe la jumatatea concertului. Erau plictisiti. Vazusera un pic din concert, intelesesera care e treaba, aveau acum ceva de povestit prietenilor de-acasa, la mobil nu puteau vorbi pentru ca, fir-ar sa fie, in alta tara costa de te seaca… ce mai ramanea de facut? Fir-ar ai dracului cu Depeche Mode-ul lor. Ca n-ai voie nici cu aparat de fotografiat, nici cu umbrela, cred ca pe alocuri te mai indeamna si la iubire, Martin Gore s-a cam ingrasat si Dave Gahan s-a drogat ca porcu’ o viata intreaga.

~ prin confruntadurerea pe 28 iulie 2008.