trei ani din viata lui Kurt Cobain

M-am uitat la un documentar facut de BBC, “The Last 48 Hours of Kurt Cobain”. Atat de sec incat initial nu am stiut daca este doar un documentar slab sau unul atat de reusit incat iti strecoara in tot corpul o stare cumplita, uscata, foarte apropiata de ceea ce pare sa fi trait Cobain cel putin trei ani din viata lui. Nu am fost fan Nirvana cu toate ca grunge-ul a fost, pana cand am cazut in admiratia incurabila a lui Trent Reznor, muzica mea preferata. Iar asta este o exprimare didactica si neincapatoare. Ce vreau sa spun este ca grunge-ul imi era o multime de lucruri, inlocuia, completa, sublinia sau doar insotea multe stari din viata mea. Am fost fan Pearl Jam ani de-a randul, pe locul doi au fost Soundgarden iar dincolo de orice top a fost deliciul absolut, Temple of the Dog, combinatia pe care ma tot intreb cum de am meritat-o. Sa revenim insa la documentar si, de fapt, la ceea ce a miscat el, in pofida cinismului meu. Documentarul a reusit (impecabil) sa arate atitudinea celor din jurul lui Kurt Cobain fata de problemele si moartea lui. Nu sunt genul de femeie care sa indemne la tinut de maini, impartasire de suferinte pe un ton plangacios, “mai multa comunicare” si dragoste intre oameni. Nu am fost niciodata. Nu sunt idealista si nici nu ma intristez iremediabil atunci cand vad ca idealismul cuiva este calcat in picioare. Am inteles cum functioneaza lucrurile: uneori idealismul este calcat in picioare, in alte dati este rasplatit, mangaiat, laudat, ridicat. Nu imi mai fac o problema din nedreptatea de pe pamant. Dar unele chestii sunt ingrozitor de triste. Ingrozitor. Nu multe. Dar cele cateva care sunt, alea te pot impiedica sa te misti cel putin cateva minute. Asa era documentarul asta. Nu faptul ca a murit Kurt Cobain era trist, nu faptul ca s-a drogat cu heroina, nu faptul ca s-a sinucis in sera lui cu o pusca, nu faptul ca a lasat in urma o fetita facuta cu Courtney Love, nu faptul ca o “legenda” a murit ma intrista. Oricum, “legenda” l-au numit dupa ce a murit dar nici asta nu ma surprinde, sunt chestii atat de uzate, atat de frecvente, au devenit previzibile, nu mai sunt pe cat de revoltatoare ar trebui sa fie. Trist era ca aproape toti cei care au vorbit despre acei trei ani in care Kurt Cobain a devenit celebru, s-a indragostit, s-a casatorit, a facut un copil, a inceput sa-si injecteze heroina si s-a sinucis, aproape toti aveau o nepasare stranie care nu cred ca intervenise in timp. Cred ca ramasese aceeasi din zilele alea. Era imortalizata din momentele alea dar cu multi ani mai tarziu. Nu as fi vrut sa-i vad plangand, nu as fi vrut sa-i vad ipocriti, spunand ce om extraordinar a fost Cobain, mi-ar fi placut sa vad pareri obiective dar astea nu erau obiective, erau ale unor oameni care nu au capacitatea de a participa cu adevarat la viata unui om. Pentru ei Cobain fusese si ramasese o situatie dificila. Singurul lucru care fusese facut: o “interventie”, cum o numesc americanii. O chestie pe care eu o consider absolut imbecila si despre care imi propun de foarte multa vreme sa scriu un post. O “interventie” este, foarte simplu spus deocamdata, adunarea unui grup de persoane importante in viata celui care a luat-o razna cu ceva. Iar acele persoane ii spun intai cat de mult inseamna el pentru ei ca apoi sa adauge ca nu vor mai face parte din viata lui daca nu se va opri din injectat de heroina, prizat de cocaina, pariat pe tot ce misca, cumparaturi, abuz de medicamente sau altele. Cam asta a fost actiunea care se presupune ca ar fi trebuit sa-l impiedice pe Kurt Cobain sa se sinucida. Sunt dezamagita de mine pentru ca incepe sa se contureze un fel de apel la apropiere umana si la deschidere sufleteasca reala, nu imi place miza asta pentru un post dar daca tot am simtit asta, eu zic sa spun, ca nu sunt multe situatiile in care percep realmente absurdul lipsei de atentie pentru problemele cuiva din jur. Si nu ma refer la probleme imaginare, siropoase, rasfatate, ci la momentul ala in care cineva apropiat se indeparteaza de tine si de tot ce ii era propriu iar tu spui ca nu ai ce sa faci dat fiind ca el traieste acum intr-o lume care nu iti este accesibila. Trebuie sa iti fie accesibila. Pur si simplu, trebuie. Daca ii este accesibila unui om pe care l-ai iubit sau pe care-l iubesti, trebuie sa-ti fie accesibila si tie. Si trebuie sa te duci dupa acel om in fiecare cotlon oribil in care se duce el, oricat de mult te-ar speria sau scarbi asta. Nu admit alternativa la aceasta convingere a mea.

~ de confruntadurerea pe 14 iulie 2008.