despre isteria italiana, pe ocolite
Nu m-am gandit foarte concentrat la situatia romilor din Italia pana astazi. Recunosc. Neavand o parere buna despre romi, mi-am tot ferit mintea sa preia subiectul cu seriozitate. Pentru ca stiam ca va deveni foarte incalcit, stiam ca nu voi reusi sa ajung la nici o concluzie limpede. Nu reuseam sa ma descurc nici macar cu romii si romanii de la noi din tara asa ca mi-am spus sa nu ma dau cetatean european, detasat si relaxat in privinta asta si sa nu ma grabesc sa definesc o situatie fata de care nu pot avea o parere obiectiva. Am simtit insa toata situatia asta escaladand, i-am simtit incingerea in pofida eforturilor mele de a ma tine departe. Nu voi tine o pledoarie pentru romanii cinstiti din Italia, nu voi trasa clar barierele dintre romii aflati in Italia si romanii aflati in Italia, nu voi trage nici un semnal furibund de alarma in privinta tendintelor fasciste “reloaded” ale poporului italian. Toate aceste lucruri au fost facute si sunt facute de catre presa. Si chiar daca nu ar fi facute, eu zic ca sunt lucruri pe care orice om intreg la minte le vede.
Scanteia care m-a facut sa scriu acest post este intentia italienilor de a amprenta romii aflati pe teritoriul Italiei. Dar nu voi avea o abordare lacrimogena, nu voi avea o abordare politica, nu voi avea nici macar o abordare democratica a temei. E limpede ca situatia este infinit de grava si ca denota o luare pe aratura absolut alarmanta a italienilor. Voi privi subiectul prin prisma unei lungi relatii de amicitie cu doi italieni, sot si sotie. S-a intamplat ca aceasta amicitie sa inceapa cand au inceput si frictiunile intre poporul nostru si cel italian. Si s-a intamplat ca ea sa se incheie chiar inainte de acest apogeu cu intentia de a amprenta romii. Veti spune ca doi oameni nu sunt reprezentativi pentru o societate intreaga si va voi da dreptate. Eu nu voi face altceva decat sa povestesc cum a decurs aceasta amicitie si poate ca povestea va putea fi adaugata la viziunea generala asupra tensiunii dintre Romania si Italia.
In prima faza, cei doi au fost foarte amabili, excesiv de amabili dar stresati. In permanenta. Le era teama sa si manance intr-un restaurant romanesc, aveau o ezitare pana si in a bea un suc stors de un barman roman. Au jucat intai cartea oamenilor care apreciaza Romania pentru ce a fost ea interbelic. Ne tot spuneau asta, mie si prietenului meu. Era singurul lucru bun pe care-l spuneau despre Romania. De fapt, nu spuneau nimic, pronuntau doar cuvantul “interbelic” cu oarece emfaza dar nu stiau ce s-a intamplat in Romania. Nici in perioada interbelica si nici in alta perioada. Discursurile lor contineau de la bun inceput ceva straniu (si erau discursuri, nu erau discutii, ei simteau nevoia sa dea pe-afara cu teoriile lor despre Romania fara sa ne asculte si pe noi): ne tot spuneau ca ei ne considera pe noi “oameni ca si ei”. Imi aminteam foarte des dialogul din “Jerry Maguire”. Prima tipa cu care este el ii spune pentru incurajare “You are not a loser”. Iar el raspunde “Who said anything about being a loser?”. Asa era si cu aceste constatari ale celor doi italieni. Cine spusese ceva despre romani nefiind oameni ca si ei? Incetul cu incetul am ajuns sa cunoastem si alti membri ai comunitatii italiene din Bucuresti. Scurt si superficial. Ni-i aduceau la masa si ne prezentau drept “romani care nu sunt ca toti romanii”. Noi zambeam ca prostii. Imi pare rau ca am facut asta. Trebuia sa avem o reactie atunci. Cei doi au continuat prin a ne barfi tara non-stop. Veneau la intalniri epuizati, din ce in ce mai nervosi dar isi dadeau seama pe parcursul intalnirii ca trebuie sa o mai spuna p-aia cu interbelicul si o spuneau. Se bucurau la orice nemultumire a noastra legata de Romania, ne spuneau ca sunt linistiti sa vada ca exista si romani care nu isi iubesc tembel tara. Cand ne-am mai “apropiat” ne-au marturisit ca toti italienii care vin in Romania vin sa foloseasca tara si oamenii ei. Fie “pentru banuti”, cum spunea el, fie “pentru fete”. A adaugat ca vrea sa fie sincer cu noi si ca si el a venit tot pentru a exploata la maximum aceasta tara. Cu fetele nu avea cum sa se implice pentru ca “el isi iubeste sotia”. Dar si-a angajat o secretara romanca si miorlaiala care se creeaza aproape fara exceptie intre un sef si o secretara in Romania nu a intarziat sa apara nici intre el si secretara lui. El a inceput sa ne marturiseasca faptul ca nu ar face niciodata afaceri cu un arab sau cu un negru. Nici cu un indian sau cu un asiatic. Ne-a prezentat un domn somalez la un moment dat si ne-a spus apoi, cand domnul nu mai era de fata, ca e un om destept “cu toate ca este negru”. Apoi a venit povestea lor scarboasa in care nu mai puteau juca golf in liniste la Roma (unde locuiau) pentru ca “este o tabara de tigani in apropierea terenului”. Aici am tresarit un pic. Cat de putin imi plac mie romii, nu i-as pune in balanta cu un teren de golf. Nici cu noi nu prea mai vorbeau, ne sunau din ce in ce mai rar, afacerile le mergeau din ce in ce mai prost, fantezia lor si a altor italieni pe care ii cunoscuseram nu se adeverea, Romania nu era paradisul din punct de vedere al exploatarii. Nu puteai sa faci milioane desconsiderand, dispretuind o tara. Ei au dat vina pe prostia si mitocania romanilor. Ne-au spus ca nu mai vor sa stea nici macar o zi aici si ca isi vor conduce afacerile de la Roma. La scurt timp dupa aceea doua dintre afacerile lor au dat faliment. Au ramas doar cu partea imobiliara, mai exact trei case proprietate personala pe care le inchiriaza cand si cui pot. “De preferat italienilor sau strainilor, in general.” Straini pe care-i barfesc cu spume, chiar daca nu cu atatea spume ca atunci cand barfesc romanii.
Orice incercare a noastra de a schita o legatura intre Romania si Italia era privita cu scarba, orice incercare a noastra de a le spune ca exista parti superbe ale Bucurestiului si tarii era primita cu fraze ca “tot ce este curat si frumos in Romania este construit de ardeleni, care nu au sange romanesc ci german sau unguresc” sau “doar partea de Nord a orasului este civilizata, partea de Nord nu are nici o legatura cu Bucurestiul, in ea s-au mutat multi straini cu bani”.
Am aflat ca la ei in tara nu avea nici unul job, banii se cam terminasera, in familie existau o multime de probleme destul de imputite, de la nebunie cu acte pana la droguri si abuz de medicamente. Nemultumire adanca. Toata canalizata in aceasta perioada pe ura pentru Romania si romani. Probabil ca si subiectul asta cu romanii se va epuiza dar atunci va trebui gasit repede altul pe care sa-si descarce nemultumirile si frustrarile pentru ca nu am gasit in acesti oameni inclinatia catre introspectie, autocritica si echilibru. Am gasit doar o mandrie nationala pe-atat de mare pe cat este propriul declin.




Foarte fain povestit. O imagine clara despre cum suntem priviti de copiii lui Traian. Cica fratii nostri vitregi! Acelasi Traian pe care noi il elogiem… Niste tarani…
alin farcas a spus asta la 8 iulie 2008 la 12:26 pm