cersitul la televizor

M-am gandit foarte serios la corectitudinea gandurilor mele intr-o anumita privinta. M-am gandit o zi, doua zile, trei zile, am intrerupt ideea, am luat-o de la capat. M-a preocupat. Ca principiu. O sa-i spun “principiul cersitului”. Nu cersitul fara echivoc, cel de la stop, de pe strazi, din fata supermarket-ului ci celalalt cersit: ala “cu stil”, de la televizor. Vesnica cerseala inadmisibila, dezgustatoare de la televizor, cerseala sprijinita si de presa scrisa, daca ai noroc. Apeluri facute pentru oameni cunoscuti, apeluri facute pentru oameni necunoscuti. Conturile, tot timpul conturile alea insirate pe ecran, indemnul de a ajuta. De a da. Apelurile lacrimogene, toata milogeala. Nu, nu vreau sa aud ca orice modalitate de a ajuta un om este corecta, mai ales cand este vorba despre “o boala grava”. Cancer, cum ii spun eu.

Nu vorbesc astazi despre ochi lipsa, picioare taiate, urechi crescute in frunte, zece frati stand in aceeasi camera si facand sex intre ei, lipsa de apa potabila, la astea am devenit imuna. Si nu sunt doar eu de vina. Ce sa fac? Daca de ani de zile vad si aud aceleasi lucruri, am ajuns la o saturatie greu de clintit. Toate cazurile seamana intre ele, toata lumea se straduieste sa planga si nu plange, toata lumea vrea bani, de cele mai multe ori pentru a pleca in China.

Eu vorbesc despre valul asta de cancer. In ultima vreme s-a mai rafinat si cersetorul roman de la televiziune si am vazut ca intra si Belgia, Germania si Austria in calcul. Nu pot sa cred ca nu poti trece printr-o boala cu demnitate, nu pot sa cred ca, mai ales in cazul persoanelor publice, nu se poate face in asa fel incat sa-si rezolve problemele financiare altfel decat cersind la televiziune in diferite moduri. Ca sa nu mai spun ca nici nu sunt sigura ca disperarile astea convinse “e un doctor extraordinar in Bruxelles”, “acolo au alte posibilitati”, “tratamentul este mai complex acolo” sunt perfect justificate. La romani un lucru e sigur: daca ai cancer, plateste statul la greu, poti sa faci chimoterapie pana cand ai 100 de ani si 30 de kilograme, e un lux pe care il primesti gratuit si fara ca medicii sa cracneasca. Bun, sa zicem ca uneori e nevoie si de operatii, de acord. Sa zicem ca la noi doctorii nu se pricep. Nu stiu cat de putin se pricep, stiu, intr-adevar, ca sunt niste spagari dezinteresati de meseria pe care o fac, asta stiu, da. Stiu ca spitalele sunt o mizerie si ca asistentele sunt niste scarbe. Sa zicem ca vrei sa pleci in alta tara, sa faci tratament intr-un spital care nu e in Romania, cine nu ar vrea? Dar asta este o dorinta care nu tine de supravietuire, nu mori daca stai in Romania, nu e cu “sa o ajutam sa supravietuiasca”, e cu “sa o ajutam sa supravietuiasca in conditii foarte bune”, optezi sa faci un tratament in conditii mai bune decat aici iar pentru asta televiziunile ne cer bani, ajungand la somatii jignitoare ca cele facute de doamna Anca Florea la VDTV in ceea ce priveste “salvarea” Ancai Parghel, somatii care spuneau ca oamenii bogati ar trebui sa o sustina pe Anca Parghel pentru ca ei tot au facut banii necinstit.

Ramanem la cazul Ancai Parghel pentru ca este cel mai proaspat. Emisiuni despre situatia ei, retrospective, teledon, emisiuni care nefiind despre ea i-au fost dedicate, asa incat sa se justifice afisarea conturilor pe ecran, unul dintre copiii ei aparand la televizor si spunand ca trebuie sa o salveze pe mama. Din respect pentru cei care traiesc, sufera si mor cu demnitate, acceptand in lipsa altei posibilitati tratamentele din Romania atunci cand se imbolnavesc de cancer, eu as sta pe ganduri inainte de a face o intreaga campanie de cersit.  In plus, nu se spune niciodata exact pentru ce ar trebui sa se dea bani. Nu se spune exact boala (se banuieste), nu se spun exact diagnosticul, stadiul bolii, numele clinicii la care ar trebui sa se ajunga, numele doctorului si asteptarile, telul medical. Ba chiar l-am vazut pe unul dintre baietii doamnei Parghel spunand ca sunt nenumarate posibilitati, in Elvetia, in Germania, in Marea Britanie, era agasat, “nici nu mai stie”. Pai, la 200.000 Euro ceruti ar trebui sa stie exact unde se duce si de ce, ce se va intampla pas cu pas, speram ca este un calcul facut la sange, pe zile, pe ore, pe minute, pe milimetru, pe miligram. Nu mi se pare corect sa nu ne mai intereseze cati bani dam doar pentru ca este vorba despre cancer, nu mi se pare corect sa spunem “trebuie sa traiasca” cu o fata terminata si incercanata. Sigur ca trebuie sa traiasca. Toata lumea trebuie sa traiasca. Dar daca vrei sa primesti ceva, macar ai decenta de a spune pentru ce iti trebuie exact acel ceva. Si, fie ca omul pentru care ai cerut supravietuieste sau nu, ai decenta sa spui cum s-au cheltuit banii si cati au ramas, eventual investeste-i intr-o cauza asemanatoare, nu ii tine ca sa-ti alini suferinta dupa pierdere sau ca sa celebrezi insanatosirea. Ca privitor al acestui gen de situatie, nu te complace in atitudinea femeilor prostute si neintelese care se sustin una pe alta in slabiciuni marunte pe diferite site-uri, blog-uri, forumuri scriind “conteaza ca e sanatoasa, cine se mai gandeste la bani?”. Eu ma gandesc la bani. Eu. In spiritul corectitudinii. In spiritul coloanei vertebrale. In ideea ca din banii ramasi ar putea fi ajutati multi alti oameni. Din respect pentru cei care stiu sa sufere cu o demnitate care te impietreste, care te obliga, care te transforma. Pe mine, cel putin. Vad ca pe altii nu.

Imi imaginez cum multe din femeile “inimoase” gandesc ca o sa vad eu cum e sa fii in situatia asta trista.

1. Nu au de unde sa stie daca am fost sau nu.

2. In cazul in care voi cere cuiva ceva, inseamna doar ca imi voi calca demnitatea in picioare si ca voi fi jalnica, intreaga tinuta stransa in viata mea se va duce naibii si sanatatea, in cazul in care o voi obtine, va ramane vesnic patata de felul nedemn in care am obtinut-o. Da, pentru mine va conta.

3. Nu, nu cred ca “sanatatea e mai buna decat toate”. Are un loc important dar nu trebuie sa calce orice in picioare.

~ de confruntadurerea pe 6 iulie 2008.