sa jucam aceasta carte

De cand eram mica ma enerva intrebarea “si ce-ai mai citit?”. La scoala o auzeam cel mai des, dupa vacanta. Eu citeam infiorator de mult  dar nu mi se parea deloc in regula sa fiu iscodita si cercetata pe tema asta. Era ca spalatul pe dinti si asa a si ramas. Cateodata chiar de trei ori pe zi sau de cate ori e nevoie, daca ai mestecat ceva nociv. Dupa vacanta, pana si prin clasa a X-a, ne ridicau unii profesori pe fiecare in picioare si trebuia sa spunem ce am citit. Eu alegeam cateva carti din cele pe care le citisem si le balmajeam acolo titlurile cu o oarece retinere, imi era teama sa nu ma intrebe mai mult, pentru ca treaba cu cititul e prea intima ca sa o scoti la drumul mare oricand te pune cineva. Erau cartile mele, parerile mele, timpul meu, temerile mele, chestiile mele, nu mi se parea cine stie ce sa citesti ca dementul, nu aveam de gand sa ma laud cu asta, nici nu ma deranjau oamenii care nu citeau. Nu ma bagam si asteptam acelasi lucru si de la restul lumii. Inca il astept.

Si astazi lumea ma intreaba ce citesc asa incat sa se “inspire”. Nu sunt de acord cu chestia asta, oricat de imbecil ar suna. Nu sunt de acord sa facem o discutie separata cu cititul. Ori e parte din tine si se simte la fiecare sunet pe care-l scoti, la fiecare gest pe care-l faci, la fiecare gand construit in mintea ta, ori nu e si atunci las-o balta, zau, las-o. Nu-i rusine, esti ceea ce esti, nu imi mai spune ca citesti, nu imi mai spune ca ai vrea sa citesti si ca sigur o sa citesti, nu-ti cumpara carti “pentru cand o sa ai timp sa citesti”, nu te simti obligat, eu nu te judec, vad ca tu o faci, tu te judeci. Si de-aia ma freci la cap cu cititul. Daca citesti “doar cand ai timp” inseamna ca nu ai apetit real, visceral pentru citit, inseamna ca poti trai si fara. Iar asta nu e nici bine si nici rau, nu te simti obligat sa pastrezi aparentele. E enervant si se creeaza o atmosfera cam la fel de placuta ca o piele puternic deshidratata. Ne scremem impreuna sa purtam o discutie si asta nu e deloc frumos.

Sa nu se supere pe mine dar nu ii cred nici pe cei care pozeaza cartea din toate partile, pozeaza mai multe, ne spun sa citim cartea si de ce sa o citim, cand si-au cumparat-o si ce au simtit cand au cumparat-o, cum de-abia asteapta sa o citeasca, ce stare au avut dupa ce au terminat cartea. Nu cred in dorinta lor de a face pofta si altora, de a-i educa si pe altii, imi inspira un exhibitionism cultural straniu care vine dintr-un complex pe care ar trebui sa si-l defineasca singuri. Nu cred ca asa faci pofta unui om pentru o carte. Nu cred. Cartea nu e un fel de mancare. Nu te atrage daca o vezi in poza. Cat despre descrierea amanuntita a ei, e ca o descriere amanuntita a unei nopti in care ai facut sex cu cineva. Ce ar trebui sa se intample? Cel care te asculta sa spuna “trebuie neaparat sa ma culc si eu cu asta”? Nu prea se face.

Dar sa fim in randul lumii. Fac o poza la ce am langa laptop. Gata, am facut-o. O vedeti la inceputul post-ului. Pai, sa va recomand, ca asa am vazut ca se poarta. Aia de jos de tot: mai bine nu, ca va indispune. Te ia asa usor si iti zice ca nu ti-e bine de cand esti in burta mamei tale si ca nasterea e monstruoasa, o trauma de care nu scapi. Aia de peste, aia e amestecata, are de toate, de-ale lui Kafka. Si Kafka… asa cum il stiti… nici el nu e foarte bine dispus, mai tot timpul are o problema, fie ca e roman, fie ca e nuvela, fie ca e bucata dintr-o scrisoare, fie ca e chiar scrisoarea catre tatal lui, fie ca sunt fragmente din chestii care nu au fost duse la bun sfarsit. Scrisorile intre Hannah Arendt si Martin Heidegger. Ce sa zic? S-au iubit da’ nu asa cum se iubeste lumea acum. Ei si-au scris mult, s-au respectat, el se bucura cand isi lua schiuri noi, cu toate ca te-ai astepta la ceva mai complex din partea lui Heidegger, ea s-a cunoscut si cu sotia lui, povestea e incurcata si demna in acelasi timp, nu prea are picanterii. Mai bine trecem la urmatoarea carte. “Despre ura” a lui Gabriel Liiceanu. Nu prea e cu noroc nici asta. Una din incercarile (cu din ce in ce mai putin ecou) de a gasi o explicatie la mularea atat de scarboasa pe comunism a poporului roman. Una a mai ramas si nu ne scoatem nici cu ea, este o carte care te invata sa transformi depresia in ceva productiv. Cum ar zice multe domnisoare si doamne,  va spun si eu la final ca “sper sa le devorati, sa le savurati si sa petreceti cel putin cateva ore departe de agitatia cotidiana”.

~ de confruntadurerea pe 29 iunie 2008.