se cheama cancer

Mama unui prieten are cancer. Metastaze peste tot, traieste, probabil, ultimele saptamani. Nimeni nu i-a spus clar ca are cancer ci a trebuit sa priveasca vesnica eschivare, vesnicele ocolisuri, vesnica lipsa de sinceritate si curaj a doctorilor romani care sustin ca “vor sa protejeze pacientul” nespunandu-i adevarul. Semne ridicole prin cabinetele medicale, fraze fara noima, evitarea subiectului si prescrierea unor tratamente care sa te ajute sa te tarasti prin viata si nu sa te vindeci. O treaba familiara mie. Nimeni nu te priveste in ochi si iti spune ca ai cancer, nimeni nu iti spune in ce faza e, care-ti sunt sansele si cat mai ai de trait asa incat sa poti hotari cum sau daca vrei sa-ti mai petreci timpul ramas. Te trimit la chimoterapie si atat. Intelegi tu ca nu ai doar o simpla gripa sau indigestie. Nimeni nu discuta despre asta, nici macar in familie. Nu se pronunta cuvantul “cancer”. Suna lumea, intreaba ce se intampla, familia spune ca e “un necaz”, lumea care tocmai a sunat se prinde, isi ia repede “la revedere” si nu mai suna. Daca un bolnav vrea sa spuna sau sa strige ca are cancer, daca vrea sa discute despre asta, sa se confrunte cu asta, va fi greu sau imposibil. Si nu cred ca este o dovada de consideratie la adresa bolnavului ci mai degraba un spirit macabru de conservare al celor care nu il asculta si prefera sa spuna incurajari false si cretine. Daca nu discuti despre ceva, nu exista. Daca nu constientizezi si nu discuti faptul ca cineva poate sa moara langa tine, moartea nu te va atinge niciodata.

Si ar fi bine sa ne oprim aici dar nu despre ce am scris mai sus voiam sa vorbesc astazi. Mai sus este doar introducerea. Peste toata aceasta minciuna care pluteste in jurul momentului in care un om se imbolnaveste de cancer sau este pe moarte la capatul unui cancer teribil apare ceva si mai oribil decat refuzul de a te confrunta cu adevarul: oameni ca sotia contabilului prietenului meu. Ii da baiatului doua carticele. Doua chestii mici si urate. Si ii spune sa i le duca mamei lui iar mama lui va trebui sa le citeasca de 40 de ori. De 3 ori la biserica. In gand sau cu voce tare, e mai bine cu voce tare, “are mai multa putere”.  Incepe sa-i mai zica si despre nu stiu ce biserici pitite pe strazile Bucurestiului si despre nu stiu ce moaste care sunt mai multe decat de obicei in nu stiu ce biserica pentru ca se renoveaza Mitropolia. Baiatul o asculta scarbit, obosit, ea ii spune ca “stie ca tineretul nu crede in chestiile astea dar ele chiar functioneaza”. Spune ca a avut si ea “un necaz” la vezica dar ca a citit cartuliile astea de cate ori a trebuit si a pupat moastele corespunzatoare iar acum e bine.  “Trebuie, desigur, sa creada si doctorul pe care-l ai in toate astea, trebuie sa fie un bun crestin”. Baiatul imi povesteste ca zambea catre ea, ca sa nu pufneasca intr-un ras isteric. Carticelele (nu ma pot abtine sa nu descriu oroarea si nebunia in intregime) se cheama “Acatistul Sfantului Nectarie Taumaturgul izbavitor de cancer” si “Acatistul Maicii Domnului vindecatoare de cancer Pantanassa”. P-astea doua trebuie sa le citesti de 40 de ori si ai scapat, esti sanatos tun. Primul impuls cand vad cartile este le arunc imediat la gunoi, asa cum fac cu toate expresiile astea ale dementei noastre nationale cand vine vorba despre ce cred romanii ca este credinta. Dar asa cum nu iti poti desprinde imediat privirea de pe un accident cumplit de masina, asa fac si eu cu aceste carti. Deschid doar una la intamplare, la a doua nu am mai ajuns. Asta pe care o deschid e ceva cu “condac” si cu “icos”. Asa se cheama capitolele.  Condacul 1, Icosul 1 si asa mai departe. Nu ma pricep, sa zicem ca e vina mea dar de ce ar spune cineva bolnav chestiile astea? Ce legatura au boala, tristetea unui om, gandurile pe care si le face, etapele psihologice prin care trece fiecare om odata ce intelege ca are o boala terminala cu condacul si icosul? Lasam titlurile si citim ce ar trebui sa le spui doamnelor si domnilor astora specializati in vindecarea cancerului cand ii rogi sa te ajute: “Pe nedrept ai fost prigonit in Alexandria din pricina urzelilor diavolesti”. Eu zic sa incercam la alta pagina, poate se mai potoleste si limpezeste treaba. “Bucura-te, pavaza a mirenilor care duc o viata jertfelnica”. Am inteles, nu se limpezeste. Abia acum pot sa le arunc.

Draga Nectarie, draga Maica Domnului despre care am mai auzit sau aia care e doar responsabila cu vindecarea cancerului, eu zic sa faceti ceva ca romanii sa inteleaga ca atunci cand ai cancer trebuie sa tii o dieta ca lumea, sa faci un tratament ca lumea, sa te duci la un grup de sprijin, sa te duci la un psiholog, sa cauti suplimente alimentare facute pentru a sprijini pierderea in greutate a unui om bolnav de cancer. Sau macar va rog sa le spuneti romanilor sa gandeasca frumos, sa se straduiasca sa aiba o energie buna, sa se gandeasca la o forta superioara pe care o respecta atunci cand sunt bolnavi. Sa nu mai fie milogi si prosti facand astfel imposibila orice legatura adevarata cu cineva. Ma rog, cu altcineva pe langa Sfantul Nectarie.

Scurta concluzie: nu e “un necaz”. E cancer. Nu e cu pupat de moaste ci cu lupta inteligenta si constienta. Nu e bine sa citesti ca prostul un text plin de arhaisme si sa te tarasti pe la tot felul de manastiri si biserici in timp ce ar trebui sa te odihnesti. E mai bine sa citesti carti ale supravietuitorilor de cancer sau carti care sa te incante, care sa te linisteasca. E mai bine sa petreci timp cu familia ta si sa discuti despre tot ce a fost si este frumos, despre ce simti. De fapt, s-ar putea sa fie o problema cu asta: romanii nu discuta nici cand sunt sanatosi, nu prea au ce sa-si spuna, in general. Mai bine alergi dupa moaste si citesti un text tampit, ca sa ai o scuza pentru incapacitatea de a comunica si de a evolua cumva pana si atunci cand esti pe moarte.

~ de confruntadurerea pe 19 iunie 2008.