s-o fi plictisit si El

Experienta mea personala cu icoanele si credinta: mama a fost crestin-ortodoxa entuziasta in aceasta viata, tatal meu este ateu, sa vedem ce vor fi in vietile urmatoare. Dar sa ne referim deocamdata la viata asta: nici unul dintre ei nu mi-a bagat ceva pe gat vreodata. Asa cum erau zile intregi in care mancam numai o clatita pentru ca asa voiam, au fost ani intregi in care nu am avut nici o legatura cu manifestarea credintei, pentru ca nu ma interesa. Eram copil si nu imi placea atmosfera imbacsita din biserica, nu imi placea piosenia falsa, vesnic exagerata din biserici, preotii erau barbosi si obezi, erau multe babe care se uitau urat la mine sau care imi spuneau sa ingenunchez si sa sarut tot felul de chestii slinoase. Ajungeam in biserica rar si stateam putin, in plimbarile mele cu mama, atunci cand ea aprindea o lumanare pentru tatal ei. Nu imi placea, ii spuneam mamei si mama radea. Am inteles de la parintii mei, la fel ca in toate privintele, ca e in regula sa nu iti placa ceva si ca “nu trebuie sa faci nimic din ceea ce nu vrei sa faci”, asa cum mi-a spus mama toata copilaria si toata adolescenta. Nu am inteles atunci exact povestea cu Isus, mi-a facut putin frica initial dar dup-aia m-am prins ca e de bine, nu de rau. Nu am inteles daca noi ne rugam lui Isus sau lui Dumnezeu, unii pareau sa creada ca cei doi sunt una si aceeasi persoana. Nu am inteles de ce Dumnezeu ne pedepseste si de ce ne iarta chiar daca suntem niste cretini. Nu am mai insistat. Am zis sa imi gasesc idoli care ma puneau in alt gen de incurcaturi si anume incurcaturi pe care sa am o sansa de a le deslusi. Treaba cu “crede si nu cerceta” nu a fost niciodata genul meu de abordare. Am vrut sa cercetez pana la epuizare. Pana aici mie imi pare totul firesc. Nu mi-ar placea sa vad copii sau adolescenti cu cine stie ce revelatie timpurie, nu mi-ar placea sa vad copii si adolescenti smeriti in biserici, imi vine sa vars cand aud un copil de zece sau cincisprezece ani spunand ca Dumnezeu ne pedepseste daca gresim.

Incetul cu incetul, in ritmul meu, cu perceptiile elastice si deloc uzate de pisalogeala, m-am raportat la treaba cu religia, mi-am construit propria parere, am ales singura disciplina religioasa careia vreau sa-i apartin. Si cel mai important lucru este ca ma simt bine in aceasta disciplina. Nu binele de vacanta misto ci binele ala freatic, armonios din colturile in care ajungi rar dar in care e bine sa fie treburile limpezi daca vrei sa nu o iei razna. Nu am avut icoane la scoala, in copilarie nu am avut mai mult de o icoana in casa. Nu am fost la inmormantari, nu am fost la botezuri, nu am fost la cununii religioase cand eram mica. Le-am zis alor mei ca nu vreau sa merg si asta a fost, nu am mers. Nu am purtat cruciulite, iconite si alte cele asemanatoare, daca or mai fi si altele. Nu mi-am facut niciodata cruce. Parintii mei mi-au dat libertatea si timpul de a alege, fara absolut nici o presiune.

De-asta imi permit sa spun ca abuzul icoanelor puse peste tot ca niste gardieni usor ciufuti si in fata carora trebuie sa ai un amestec de teama si rusine nu e treaba buna pentru nimeni dar cu atat mai putin pentru copii. Ii intimideaza, ii sufoca sau capata senzatia ca o rugaciune scurta si balbaita cu ochii indreptati catre o icoana e totul. Or nu e. E mult, mult mai complicat de-atat. O fi Dumnezeu dragut dar nu e usor de fraierit. Copiii trebuie sa se roage doar cand inteleg cui se roaga, de ce o fac si daca vor, intr-adevar, sa o faca. Nu trebuie sa le impunem sa deprinda un automatism in a se ruga, nu trebuie sa le impunem sa faca asta pana cand ei nu simt sa o faca. Si nu trebuie sa ne ingrozim daca nu simt nevoia sa o faca. Un sfat: mai schimbati rugaciunile, ca s-o fi plictisit si El de aceleasi si aceleasi texte, fara urma de nota personala.

~ de confruntadurerea pe 16 iunie 2008.