jur ca am incercat

Cum as putea eu sa explic unui om care nu a trait nici o zi in Romania de ce uneori nu reusesc sa rostesc nici macar cateva cuvinte, de ce uneori starea mea este infinit de proasta, de ce nu am dispozitia de a comunica, rade, participa, de ce nu am dispozitia de a ma entuziasma? De unde sa incep? Vorbesc cat se poate de serios. De unde sa incep si ce sanse de a intelege are un om care s-a nascut si a trait intr-o tara civilizata? Sa incep cu plantele puse pe birouri si dulapuri vechi si urat mirositoare de pe holul blocului, sa incep cu injuraturile, mugetele, urletele, motoarele turate pe care le auzi incontinuu daca deschizi geamul, sa incep cu barbatii care se scarpina intre picioare la orice colt de strada, sa incep cu flegmele? Sau sa spun ca in absolut fiecare zi se lucreaza intr-unul din apartamentele de pe scara? Cu bocaneli, cu zgomot infernal, cu tot felul de masinarii, cu mobila tarata si gresie sparta. In fiecare zi. Sa spun ca se intrerupe foarte des apa calda, sa spun ca oriunde te-ai plimba pe jos sau cu masina vei auzi manele date la refuz din niste masini pline cu oameni de ultima speta care te privesc superior? Nu, mai bine incep cu murdaria de pe produsele din orice supermarket sau cu murdaria de pe cartile pe care le cumperi, cu produsele stricate cu toate ca le iei din rafturi refrigerate. As putea sa mai spun ca la fiecare intersectie poti sa crapi ca boul, fiind corect in circulatie, doar pentru ca una sau mai multe masini trec aiurea, de cele mai multe ori pe rosu, nu cu graba ci cu ceva ce incepe sa semene a ura. Sa mai spun ca din toate apartamentele se aude televizorul in fiecare seara si nu se aud emisiuni pe care le stiu ci emisiuni pe care nici nu as vrea sa le stiu dupa cum suna. As mai putea sa spun ca oriunde incerci sa te duci sa dormi, doar atat – sa dormi, este galagie si fum de tigara, pana si in hoteluri care pretind a fi bune. Toata natura este plina de gunoi si de oameni feroce distrugand-o chiar in timp ce privesti. Cafenelele sunt aproape toate la fel, pline de oameni care o freaca de la pranz si pana noaptea in ele, facand ceva cu telefonul mobil. Toata lumea vorbeste la mobil peste tot. Am vazut ca pana si in talk-show-uri prezentatorii si invitatii isi tin telefonul mobil pe masa si il mai controleaza din cand in cand.

Ma straduiesc cat si cum pot sa nu arat lucrurile astea oamenilor care nu au vizitat Romania, joc tare si ma dau “in randul lumii”, ma prefac ca am unde sa ma odihnesc si inspir in weekend, ma prefac ca si pentru mine casa inseamna ce inseamna pentru straini: locul in care nimeni nu te poate deranja decat daca hotarasti tu. Ma prefac ca Romania merge pe drumul bun si storc virtuti din tara asta, ca sa nu o barfesc in fata strainilor. Gasesc detalii care sa faca tara tolerabila, in ochii mei si in ochii celor care nu o stiu sau in ochii celor care au auzit doar povesti de genul celei cu autocarul echipei de fotbal romanesti trecand pe rosu la Zürich.

Dar nu mai am resurse. Sunt obosita, sleita de puteri, cosmetizez, inventez, omit, incerc sa trag o gura de aer ca sa pot sa prezint iar si iar Romania in termeni suportabili. Dar nu mai stiu de unde sa-mi trag gura de aer. Am incercat cu MNAC, cu Humanitas, cu ceainarii, cu stradute din cartiere frumoase, cu CD-uri misto, cu citit, cu scris, cu munca, fara munca, am incercat cu iubire si fara iubire, am incercat cu piese independente de teatru si cu festivaluri de muzica electro, cu margele si cu stickere haioase, cu discutii, cu lacrimi, cu ras isteric.

Nu stiu ce sa cred cand o aud la radio pe Monica Tatoiu spunand ca a fost la Stockholm si ca, da, intr-adevar, sunt linistiti si autobuzele vin la timp dar Romania este vie si in continua miscare, aici este viata, aici se intampla lucrurile. O aud spunand ca tremura de bucurie si emotie pe drumul catre Romania, de-abia astepta sa ajunga. Ce sa zic? Eu tremur de bucurie cand ma duc catre Stockholm si as saruta statiile alea in care vin autobuzele cand trebuie, as saruta oamenii aia morti si niciodata in miscare. S-or misca si ei, saracii, da’ nu stim noi romanii sa le intelegem miscarile dat fiind ca nu sunt ostentative si isterice. Nu as putea si nici nu as vrea sa fiu chiar atat de entuziasta pe cat este doamna Tatoiu in privinta Romaniei dar as vrea sa fiu macar impacata cu unele laturi ale tarii asteia, asa incat sa am si eu o urma de identitate si mandrie nationala care sa ma tina pe picioare cand stau de vorba cu oameni din alte tari, as vrea sa nu mai fiu vesnic hamesita dupa umanitate cand ajung in tarile lor si vesnic ingrozita de lipsa ei cand ma intorc in tara mea. Sau sa stau si sa ma umplu pana plesnesc de civilizatia popoarelor care nu sunt “vii si in continua miscare”, ca sa incetez odata pendularea asta istovitoare intre rusine nationala si incercarea de a simti mandrie nationala. Sa accept ca e doar rusine.

~ de confruntadurerea pe 14 iunie 2008.