echipa de filmare
Vin acasa si pe strada mea e inghesuiala, sunt multe masini care stau in fundul a ceva nedefinit inca. Ma uit, nu se vede nimic deocamdata, parca ar fi niste camioane si niste rulote, peisaj rar la mine pe strada. Agitatie ca la un accident rutier. Incep sa vad niste grupulete stand in mijlocul drumului, toti au legitimatii de gat si fumeaza. Nu e cu accident. Imi sar intai ele in ochi, ca sunt grase si flescaite, li se vede celulita prin pantalonii prea stramti si prea subtiri pentru asemenea situatii. Nu e cu suparare, mai mananca omu’ si mai e sedentar, da’ sa nu se uite asa urat, ca atunci vad si eu ce s-a intamplat in toti anii astia de mancat aiurea si de stat cu fundul prin situatii care nu l-au pus la treaba. Ei au pantaloni trei sferturi si tricouri portocalii, rosii, hai ca e si unu’ cu un tricou bleumarin, ala o fi mai sef. Toti fumeaza stand a paguba, asa cum fac romanii cand se aduna. Sunt gri si terminati dar fumeaza. Am inteles, fumatul e un drog, nu ma bag, nu mai zic nimic. Dar astia toti imi stau in drum si nu par sa se dea la o parte, au niste priviri importante si dispretuitoare in acelasi timp. Vad ce scrie pe camioane si rulote: Castel Film. Daca nu vedeam ce scrie, pariam pe echipa de televiziune da’, ma rog, am fost aproape. Ei se uita urat la oricine indrazneste sa vina acasa pe strada lui pentru ca ei sunt, totusi, o echipa de filmare. Una dintre grase abia se misca dirijand un camion: e si greu sa stie pe unde sa o ia soferul, e o singura strada ingusta care o ia, la un moment dat, catre dreapta. Grasa nu face prea mult efort, camionul trece, ea merge putin in urma lui si dup-aia isi aprinde inca o tigara. Ii vad fundul, ca sunt in spatele ei asa ca ma gandesc la ceva frumos si inchid scurt ochii pana trec de ea. Dau de alt focar de cinematografie chiar in fata blocului meu. “Hai, hai, hai, merge, merge, merge”. Tot niste camioane dirijate catre un camp de data asta. Miros infect, poluare, zgomot, alti urati si aici. Si-astia fumeaza. Se uita in jur, asa cum se uita romanii intotdeauna. Ca si cum urmeaza sa vomite si cauta un loc potrivit, cu privirea aia lovita. Urc la mine in apartament si, dupa ce trece partea cu camioanele, ramane echipa la o discutie, cu toate ca nu cred ca a facut mare lucru azi. Incep vesnicele povesti despre ce se presupune ca s-ar fi intamplat cu diferite ocazii la filmari. “Da, ma, si a venit ala de facea ca Flipper si i-a zis lu’ aia…”. Nu mai aud ca incep toti sa rada ca si cum nu ar mai avea suflu, un ras ca un fel de horcait. E groasa. Astia nu mai pleaca. Minciuni combinate cu ras inseamna ca noaptea e inca tanara si ca o sa fie lunga. Inca niste minciuni, inca niste horcaieli, aud si niste nume cunoscute in discutie. Stiu genul asta de angajati care spun actorilor sau vedetelor pe numele mic doar pentru ca lucreaza in firma care colaboreaza cu acesti oameni cunoscuti. Se mai rade, se mai minte, se mai fumeaza. Pana la urma pleaca. Acum inteleg de ce in filmele romanesti nu prea se vede, nu prea se aude si, in general, nu prea se… nimic. Poate e o colaborare cu straini de data asta, ca sa musamalizam si noi toata frecangeala asta.
Lasă un Răspuns