suntem mai buni decat arabii, nu?

Intru la patiseria Fadel, patiseria cu dulciurile care mie imi plac cel mai mult in Bucuresti. Ingusta, ingramadita, frumoasa prin dulciurile ei si prin felul frust in care le expune. Tavi enorme pline cu dulciuri. Atat. Nu e de cascat prea mult gura, nu te linge nimeni in fund dar nici nu simti ca ar vrea sa te scuipe, intri pentru ca esti innebunit dupa gusturile de-acolo si dupa respectul si pasiunea cu care simti ca sunt facute. Arabii, fie patroni, fie vanzatori sunt intotdeauna politicosi, sunt intotdeauna cinstiti si insista sa-ti dea restul la ban, nu oricum. Vanzatorul iti explica fiecare produs cu multa pofta, nu e niciodata plictisit si scarbit. Intru si ieri. In fata mea un cuplu abia intrat care arata bine. El blond auriu cu ochii albastri, ea cu parul de un blond nisipiu si cu niste ochi verzi in spatele unor ochelari dreptunghiulari gri deschis superbi. Ma bucur sa vad ca sunt acolo, ma bucur sa vad ca au descoperit niste oameni ca lumea locul. Doar ca stand in spatele lor si privindu-i imi trece bucuria. Nu saluta pe nimeni din magazin, nu privesc vanzatorul in ochi, sunt stresati. El o intreaba pe ea cu ce crede ca sunt anumite dulciuri, ea il repede si incepe sa faca poze cu telefonul mobil fara sa ceara voie. Sunt foarte agitati amandoi, se tot intreaba in continuare cu ce sunt dulciurile, vanzatorul se uita zambind la ei sperand ca o sa-l intrebe si pe el. Ei nu si nu. La un moment dat el intreaba totusi ceva… dar inainte de a va spune ce intreaba repet cum arata locul: stramt, frust, asa cum va imaginati o patiserie veche araba, ceva superb prin naturalete, prin lipsa de cosmetizare si modern. El intreaba: “Se poate plati si cu card?”. Eu ma intorc catre tipul cu care sunt si zambesc. Nu, nu se poate. Blondul ofteaza zgomotos si iese impreuna cu prietena lui. In drum arunca niste priviri speriate catre arabii care stau de vorba si fumeaza narghilea in fata patiseriei. Le e scarba, le e si putin teama de locul asta dar ar fi fost dispusi sa cumpere si sa fuga apoi cu dulciurile uitand de unde le-au cumparat, sperand ca nu i-a vazut nimeni. O aventura intr-un bordel al dulciurilor sau cam asa ceva. Noi ne salutam cu vanzatorul, el ne povesteste ce mai e nou, cumparam tot felul de chestii minunate, vanzatorul iese de dupa tejghea si ne da punga, asa cum ni se dadeau pungile in cofetarii la Paris. Si cu un gest superb de multumire facut scurt din tot corpul isi ia “la revedere” de la noi. Vazand cuplul care tocmai a plecat, ma linistesc: atunci cand pluteam in mare si toata lumea de pe plaja credea ca sunt moarta pregatindu-se sa renunte pana si la a privi spectacolul, trei arabi au inchiriat repede jetski-uri si au venit in larg sa ma scoata din apa cu gandul ca va trebui sa fiu inmormantata. Romanii, inclusiv salvamarii, se uitau asa cum se uita romanii la orice accident: putin plictisit, putin in sictir. Cand am ajuns pe nisip unul dintre arabi mi-a facut respiratie gura la gura si m-am trezit. Am vazut acelasi lucru pe care il vazusem si inainte sa-mi pierd cunostinta: romani uitandu-se la mine in felul descris mai devreme. Acum am inteles: nu se punea problema ca nu sunt in stare si nu au interesul de a salva un om, nu, nu, nici vorba de asa ceva. Nu se punea problema ca sunt niste monstri fara reactie, asa cum ii vad in cazul oricarui accident, nu, nu, nici asta nu e. Cred ca nu voiau sa interactioneze prea mult cu arabii, asta e. Sper ca sesizati sarcasmul, ca sa citez dintr-un bun prieten american.

~ de confruntadurerea pe 3 iunie 2008.