nu exista un regulament al suferintei

Cu trei ani in urma, cand a murit mama, imi doream sa incep tot ceea ce incep acum doar pentru a-mi face mie durerea tolerabila, asadar porneam cu un motiv gresit. Atunci mi-am comandat zeci de carti, am cumparat alte zeci in toate calatoriile mele, am citit incontinuu dormind doar trei sau patru ore pe noapte, am incercat sa descopar o solutie rapida (asa cum imi placeau mie solutiile pe atunci) la pierderea mamei mele. Am citit tot ce am gasit pe tema pierderii cuiva drag, pe tema procesului mortii, pe tema comunicarii cu mortii. De-atunci nu i-am mai numit “morti”, nicidecum din lasitate ci pentru ca am inteles ca ei nu sunt morti ci ca traiesc mai departe intr-o forma pe care deocamdata nu o putem decat banui si iubi. De-atunci i-am numit “cei de dincolo”. M-am grabit atunci sa scriu o carte si am terminat-o in cateva saptamani, era o carte plina de marturii entuziaste ale celor care depasisera in moduri diferite moartea cuiva. Era un strigat exagerat, un strigat fals de entuziasm. Voiam sa arat lumii intregi ca nu sufar si voiam sa-i grabesc pe toti sa nu sufere, sa aiba entuziasmul meu care, de fapt, nu exista.

In fiecare zi a acestor trei ani care au trecut am invatat ca nu exista solutii miraculoase la durerea care urmeaza mortii cuiva, in fiecare zi a acestor trei ani am invatat ca te trezesti cu durerea ca si cum moartea celui pe care-l iubesti a fost ieri si ca trebuie sa treci zi de zi printr-o rutina greoaie a depasirii acestei dureri. Nu mi-a lipsit nimic in acesti ani, nimic practic, am trait bine, ceea ce m-a facut (nu stiu daca este bine sau rau) sa ma pot confrunta constiincios cu durerea, in pofida societatii romanesti care lasa ochii in jos de fiecare data cand pronunti cuvinte firesti ca “moarte”, “durere”, “depresie”, “trauma”. Nu am primit sprijin emotional de la aproape nimeni pentru ca majoritatea celor cu care am incercat sa discut pe tema mortii si pe tema posibilitatilor de a ne confrunta cu ea, au schimbat agasat subiectul. In Romania lumea plange in hohote la mormantul cuiva iar apoi, cateodata chiar si in cateva minute de la afisarea galagioasa a durerii, poate vorbi despre altceva, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Primesti clisee de genul “Numai Dumnezeu stie”, “Asa a vrut Dumnezeu”, “Fiecare cu soarta lui”.

Cartile citite au fost singurele care m-au ajutat in acesti ani, ele au fost un surogat al comunicarii firesti dintr-o societate, citeam acolo marturii, descopeream suflete deschise si, cel mai important, oameni care nu erau dispusi sa renunte la iubirea pentru cei trecuti dincolo, oameni care se confruntau real cu pierderea pe care o suferisera, oameni care aveau, in consecinta, respect si intelegere pentru durerea celor din jur, oameni care stiau ca nu poti trece cu vederea o moarte si moartea in general. Pe scurt, oameni inteligenti si curajosi.

Deschid acest blog cu un motiv mult mai bun decat cel pe care-l aveam cu trei ani in urma: acum vreau sa fiu un sprijin pentru cei care au pierdut sau pierd pe cineva drag, acum stiu mai multe despre etapele durerii si posibilitatile de a le face mai limpezi si, implicit, mai usor de trecut. La fel ca si istoria, durerea se razbuna urat, daca nu ii cunoastem toate datele, toate fatetele. De fapt, asa se intampla cu orice adevar. Nu exista un mod “corect” de a suferi, nu exista reguli ale comportamentului in suferinta dar exista o regula nescrisa a suferintei si anume cea de a comunica pe parcursul ei, asa incat ea sa capete sens si sa se transforme in ceva tolerabil sau poate chiar constructiv.

~ de confruntadurerea pe 10 mai 2008.